Aşa cum se ştie, în anii de început de la Paris, Constantin Brâncuşi a lucrat o vreme în atelierul lui Antonin Mercié, pe care îl părăseşte,
căutându-şi propriul drum al expresiei artistice. Iar apoi, tot aşa, refuză să rămână ca practician în atelierul lui Auguste Rodin, rostind cuvintele devenite celebre: „Rien ne pousse à l’ombre des grands arbres” (La umbra marilor copaci nu crește nimic).
La copleşitoarea expoziţie Rodin. L’exposition du Centenaire de la Grand Palais, care s-a închis la 31 iulie, s-au aflat, printre alte minunăţii create de specia aparte de zei căreia îi aparţine Rodin (dar şi contemporanii lui!), un Somn al Uriaşului (Le Sommeil – 1889-1894) şi Somnul lui Brâncuşi (1904), împrumutat pentru acest eveniment, de către Muzeul Naţional de Artă al României. Unul lângă altul. Ca o subtilă şi parşivă comparaţie (Rodin termină lucrarea în 1894 – dar o începuse în anul în care Eminescu se coboară în „somnul cel de moarte”…iată, aşadar, pe ce se bazează toate coincidenţele umbroase ale lumii – iar Brâncuşi o realizează 10 ani mai târziu, în atelierul Maestrului). Amândouă piesele scot din substanţa gâlgâindă parcă a marmurei câte un cap adolescentin, stând pe o parte, surprins în timpul somnului.
Rodin „descrie” o femeie de o frumuseţe rară, cu un chip angelic destins, cald şi moale (imaginaţi-vă, dar fiţi siguri, că doar artiştii nepământeni sunt în stare să scoată din marmura compactă, rece şi dură aceste senzaţii, pe care să le facă mănunchi şi să ni le arunce în obrazul ochiului!). E atâta calm, e atâta graţie, e atâta naturaleţe (şlefuirea materialului rămâne magică!) în atitudinea acestei femei tinere, surprinsă într-o torpoare adâncă, lilială, încât, privind-o cu atenţie, aproape că chiar ţi se împăienjenesc ochii şi eşti gata „să pui şi io capu’ jos, zece minute, vă rog, atât… şi după aia, sunt ca nou!”.
La Brâncuşi, în schimb, pare a fi capul unui Adonis (ciudat! fiindcă se ştie că „omul nostru din Hobiţa” a fost preocupat mult mai mult de modelele feminine!), o ipostază „adonisiacă” ceva mai abrazivă (şlefuirea atentă şi răbdătoare a materialului avea să devină mai târziu magia personală a lui Brâncuşi!), un efeb cu trăsături cvasi-antice – nas puternic, buze mari, bărbia hotărâtă – obosit, un pic încruntat, parcă ar avea un vis urât (dacă ne-am „juca” un pic, am zice că-i un Sburător cu probleme de zbor!).
Aşadar, insistenţa subliminală din catalogul expoziţiei, deranjant aluzivă, cum că Brâncuşi îl copiază (în această lucrare, să ne înţelegem!) pe Rodin, măcar ca temă, cade într-un soi dacă nu de inenarabilă maliţie, măcar într-o „manque de politesse” (extrasă din cunoscutele rezerve de trufie naţională ale francezilor!). E drept însă că tot autorii catalogului îşi recuză tentaţia de aroganţă, amintind celebra constatare a românului, cum că a ales să părăsească atelierul lui Rodin – şi odată cu el, şi stilul! – fiindcă „la umbra marilor arbori nu poate creşte nimic”. Şi, pentru capac, amintim o mărturisire de mai târziu a artistului nostru: „Făceam câte o sculptură pe zi în genul lui Rodin.”.
Somnul lui Brâncuşi este pasul pe care-l face artistul nostru către colaborarea cu Demiurgul, singura entitate care a fost responsabilă de geniul artistului… Amintiţi-vă doar La Muse endormie, esenţa perfecţiunii somnului rodinian. Ori tema Sărutului (aflat şi el acolo, în ambele variante: Rodin (1881-1882) şi Brâncuşi (1923-1925)!). NOTĂ: Inedit! Blocul de marmură de Carrara din care a „ieşit” Le Baiser al lui Rodin a fost tăiat de Jean Turcan, „practicien”!