S-a spus, cu dreptate, că în literatura română contemporană, la pragul anului 1989, au existat puține romane „de sertar”. Editurile, după Revoluție, nu au avut la dispoziție multe asemenea manuscrise, din motivul că autorii noștri nu prea le scriseseră. Soluția de rezistență literară aleasă de majoritatea romancierilor autohtoni, în condițiile unui regim totalitar nereformabil, fusese una marcat-artistică. Fie în direcția evazionismului prozastic, așadar a unei proze făcând complet abstracție de realitatea social-politică a anilor ‘70 și ‘80, fie, dimpotrivă, în cea a romanului subversiv, multietajat și stratificat astfel încât cenzorul (care, după „desființarea” cenzurii, fusese asimilat cu redactorul de editură) să poată pretinde după apariția cărții că nu i-a putut decoda mesajul. Ambele tipuri de roman, plus cele cuprinse între ele și care modulau evazionismul și parabolicul subversiv, au dus „pe înalte culmi” rafinamentul unei proze obligate să ia anumite forme și să urmeze complicate strategii narative. Și totuși, imediat după 1990, cititorii au simțit nevoia unei literaturi mai directe și mai transparent anticeaușiste; fusese ea scrisă în anii dinainte? Dacă da, unde și care erau cărțile respective?
O asemenea carte, aflată acum la a treia ediție, e Cămașa de forță a lui Leonard Oprea, scrisă spre finele „Epocii de Aur” și publicată după Revoluție, în 1992. Citit după trei decenii de la momentul său istoric, surprins, din interior, ca la o radiografie epică, romanul își păstrează acuitatea. E o dovadă în plus că, spre deosebire de prozele rafinat-parabolice care „trec” în epoca actuală prin calitatea scriiturii, iar nu prin complicatele codări, cărți precum cele ale lui Leonard Oprea ori Ion D. Sîrbu rezistă literar și prin curajul extrem al autorilor de a le pune pe hârtie. Ele nu trebuie decodate întrucât „codul” lor este imediat accesibil. Cititorul de azi nu va avea nici o problemă în a recunoaște, în situațiile din Cămașa de forță, datele obiective ale unei dictaturi. Personajele romanului se află într-un concediu medical prelungit ori refăcut, într-o stațiune ce le va liniști nervii și în care, sub atenta supraveghere a unui medic curant, vor urma tratamentele prescrise de acesta. Mesele sunt regulate și conversațiile de asemenea, într-un peisaj fals-liniștitor, în care există foarte mult timp: atât pentru gesturi și replici care se întretaie, cât și pentru introspecții făcute în același spirit obiectiv și medical. „Pensionarii” stațiunii devin niște pacienți-model, care se analizează ei înșiși în acord cu indicațiile și prescripțiile medicale, făcând eforturi vizibile să-și păstreze „problemele” și să fie, în continuare, „cazuri”. Perfect normali, majoritatea joacă teatru și poartă măști de personaje cu probleme psihice, pentru a rămâne în stațiune.
Autorul nu utilizează o instanță narativă impersonală, ci observă și narează prin prisma unuia dintre personaje, cel central. Inochente Damian, un inginer electronist încă tânăr (de 35 de ani), este protagonistul și totodată naratorul întâmplărilor din roman, legate într-un mod verosimil, adică în funcție de capacitatea lui de a le cunoaște și a le expune. Dacă în alte romane subiective ca perspectivă stângăcia prozatorului duce la situații involuntar-comice, în care un personaj cunoaște mai multe decât cunoaște și știe mai mult decât știe, aici controlul situației este bine deținut de romancier. Leonard Oprea construiește meticulos un spațiu totalitar expus cititorului progresiv, prin intermediul unui personaj care îl descoperă. Damian e și el un fals „caz”, în coordonatele stațiunii binefăcătoare; dar, totodată, unul real, în termenii analizei pe care singur și-o face. Dacă restul personajelor par niște „legume” mulțumite de condiția lor, precum „nebunii” din Zbor deasupra unui cuib de cuci, Damian joacă în roman nu numai rolul său, ci și pe acela de observator-detonator al climatului pașnic.
McMurphy încerca să evadeze printr-o destabilizare a ospiciului, după ce pofta lui de viață animase spiritul somnolent și pasiv al colegilor. În stațiunea din Cămașa de forță, una fără gratii și fără lanțuri, colectivul însuși își dorește confortul, liniștea și medicația. Fiecare personaj s-a acomodat perfect cu locul unde este și condiția în care se află. E suficient să ai „probleme” pentru a fi aici și, fiind aici, să-ți joci rolul de om cu „probleme”, într-un cerc vicios al confortului personal. Bărbați și femei trăiesc în stațiune cu multă și repetitivă mulțumire, compensându-se în real ori în imaginar (flirturi, mici „aventuri” erotice, un vin de țară, o cafea, un pepsi), sub privirea extrem de atentă a protagonistului care le-a înțeles jocul. Lucid, Damian și l-a înțeles, firește, și pe al lui. Și el este un fals nebun, cu poftă de viață și de sex într-o stațiune care i le oferă. O Clavdia amintind de cea din Muntele vrăjit, o asistentă cu sex-appeal, o „pensionară” care arată foarte bine la cei patruzeci de ani ai ei se rotesc în jurul eroului nostru, un fel de june prim al stațiunii, simpatizat în egală măsură de pacienți și de doctor. Clavdia îi oferă texte scrise de nebuni fără ghilimele, strânse într-un dosar negru, doctorul îi caută compania și conversația, femeile îi fac avansuri, bărbații îl invită la mese și plimbări. Damian e răsfățatul stațiunii, chiar dacă naratorul din el n-o spune.
Romanul devine însă frisonant încă de la primele pagini, din care cititorul își poate recompune atmosfera „liniștită” și „plăcută” din stațiune. Observația mediului și a personajelor care-l populează, făcută de unul dintre ele, este metodică și amănunțită. Pare că nimic nu-l poate împiedica pe Damian să vadă tot ce e de văzut și să asculte, replică după replică, tot ceea ce țin să-i spună colegii de stațiune. Într-o scriitură modernă, în care Leonard Oprea excelează, debitul verbal nu e acumulativ, ci interferent și sintetic: crâmpeie din spusele unui personaj sunt amestecate cu impresii proprii și cu flash-uri din alte conversații. În mai multe rânduri, un fragment e reluat fiindcă, inițial, apăreau numai bucăți din el. E o „dezordine” narativă care începe să destrame „ordinea” locului, iar personajul-narator devine, astfel, un destabilizator nu al stațiunii (în care pare perfect acomodat), ci al perspectivei asupra ei. Altfel spus, dacă în Zbor deasupra unui cuib de cuci rebelul chiar făcea gesturi de rebeliune, expunându-se riscului de a fi transformat, la rândul său, într-o „legumă”, în această tot mai înfricoșătoare stațiune de care subiecții nu mai vor să se despartă nimeni nu este dispus să renunțe la confortul, liniștea și traiul dulce, cu medicația aferentă. Pentru a se elibera, Damian o ia în sens invers decât McMurphy: acela își dorea să scape din spitalul de nebuni, acesta vrea cu tot dinadinsul să înnebunească.
Ca să explic cititorului de ultimă generație accentul, totuși, realist al unei asemenea evoluții (de la un fals „caz” la un caz real; și de la o pseudo-anxietate la o alienare profundă), trebuie refăcută atmosfera pietrificată din ultimul deceniu ceaușist, sentimentul acela colectiv că nimeni nu mai poate schimba nimic și că tot ce poți face e să trăiești în continuare, de pe o zi pe alta, într-o țară cu un prezent cenușiu, dar cu un viitor „de aur”. Într-un asemenea climat, în care ni se „dă”, a gândi altfel decât majoritatea nu e atât o crimă, cât o nebunie. Un revoltat, un disident, un ins nemulțumit trebuie că are probleme psihice; masa e, dimpotrivă, „mulțumită” și „sănătoasă”. Pe această linie va evolua protagonistul din Cămașa de forță. Cu cât vede mai bine și mai detaliat ce se întâmplă în jur, în stațiunea confortului și liniștii tuturor „nebunilor”, și cu cât citește mai multe file din dosarul cu nebuni adevărați oferit de Clavdia, cu atât își dorește să treacă dintr-o categorie în alta. După ce a gustat din toate deliciile stațiunii, vrea să fie un nebun autentic – și să scape.
Răsturnarea de rol și de situație va fi anunțată de un episod din urbea lui Damian. Revenit acasă, pentru a obține o prelungire a concediului medical și a se reîntoarce în stațiune, „eroul”… fură dintr-o alimentară, stârnind mânia poporului muncitor. E un act gratuit, dar nu pur: dedublarea personajului este deja recurentă și ea are o funcție de autocunoaștere. Damian se pune singur într-o situație absurdă și umilitoare, ca să trăiască mai acut – pentru o dată – absurdul și umilința vieții sale cotidiene. În mod analog, înspre finalul romanului, el nu va putea scăpa de „nebunia” celor atât de mulțumiți și dependenți de stațiune decât provocându-și-o pe a lui. Într-o colectivitate în care conștiințele au fost atrofiate, salvarea individuală echivalează cu pierderea minților.
Acestea sunt explicații cauzale și raționale ale unui roman în care atmosfera de teroare difuză și nebunie indusă e obținută de un prozator în toată puterea cuvântului. Se pierde, prin această „sistematizare” critică, destul de mult din tensiunea epică și dramatică pe care Leonard Oprea a reușit să o gradeze și să o exploateze literar. Cititorul va descoperi pe cont propriu una dintre cele mai curajoase și mai bune cărți „de sertar” datorate, la noi, unui autor născut în regimul democrației populare și salvându-se prin scris.
Leonard Oprea, Cămașa de forță, ediția a III-a, revăzută și adăugită,
prefață de Gelu Vlașin, Editura Eikon, București, 2016, 416 pag.