Cerșetorul intră timid în mănăstire. Câțiva frați – cum se apelau între ele cele câteva momâi negre – reînnoiau uleiul în candele, ștergeau praful imaginar de pe broderii. Slujba se terminase, cei câțiva enoriași, îngăduiți la slujba de duminică, se împrăștiaseră. Unul dintre ei, cel mai bătrân, poate, aruncase în poalele cerșetorului o bancnotă de un leu, însoțită de aceleași cuvinte pe care i le spunea de fiecare dată:
„Ultimul… Am ieșit ultimul…”, pe un ton nuanțat de mândria de a fi rămas până la capăt în apropierea altarului, ascultând, după slujbă, și povața nelipsită a starețului.
Cerșetorul dădu să se ridice, când celălalt îl abordă:
„Să zic c-a mai rămas unul după mine. Un orb… Sigur nu putea să-i vadă pe ceilalți plecând… Cu siguranță, se va găsi vreun călugăr să-i spună… Poate chiar starețul…”
„N-am observat ca un orb să fi intrat în mănăstire, mormăi cerșetorul. Pe urmă, intră în incintă și așteptă timid dincolo de pragul ușii.
„Hei, Pahonie! auzi într-un târziu vocea starețului. Nu uiți niciodată ora mesei, în schimb, la slujbă nu vii niciodată…”
„Sărut mâna! Sunt cel mai păcătos dintre frații mei”, se spovedi cerșetorul.
„Păcătos… Toți avem păcate… Dar șiretenia ta e premeditată… Afară, se va găsi cineva care să te miluiască… La slujbă…”
„Se pune bine cu dracul pentru satisfacția pântecului. După asta, vine mila lui Dumnezeu pogorâtă peste un supus greșelii”, se auzi o voce și cerșetorul căută cu privirea pe cel care-l judecase.
Îl descoperi repede pe orb, sprijinit într-un scaun, aproape de altar. Dădu să iasă.
„Ce faci, Pahonie?” îl opri glasul starețului.
Se simțea umilit. Cu ce drept îl judeca un străin; un orb care nici măcar nu putea să-l vadă?… Răspunse starețului, neridicându-și privirea:
„Afară, am dat oamenilor străzii tot ce agonisisem. Și unui câine… Am primit și câțiva lei. Nădăjduiesc că pot primi de la Sfinția ta câteva lumânări pentru liniștire sufletească…”
„Ipocritule! îl certă bătrânul stareț. Ceva-ceva poate că ai cedat gurilor flămânde. Nu renunți, în schimb, la bani. Niciodată n-ai cumpărat o lumânare…”
Era adevărat, consimți cerșetorul, necăjit că mințise, luându-l gura pe dinainte.
„Banul e ochiul dracului, îl auzi pe orb. Cum să renunți?… Fără bani, nu te primește iadul. Iar în iad ești ca acasă… Ca în lumea pe care-o părăsești, după ce te-ai obișnuit cu ce vei găsi și dincolo…”
Se aștepta să-l audă pe stareț tăgăduind, în schimb monahul râse fără rușine. Așa îl judecă cerșetorul: fără rușine…
Călugărul cel sfrijit, cu părul strâns în codiță, se apropie de el:
„Frate, eu zic să nu cumperi lumânări astăzi. Slujba s-a terminat. Nu-ți va fi îngăduit să le aprinzi câtă vreme toate luminile vor fi stinse. Dumnezeul nostru a primit jertfele, s-a bucurat de lumină, dar acum gata! E vremea mesei. Nu pot rămâne nesupravegheate.”
Lumânărarul se îndepărtă.
„Așa să fie ! zise, în urma lui, cerșetorul. Dumnezeu știe că nu m-am lăcomit la cei doi lei dăruiți de cucoana aia văduvă…”
Starețul a ieșit. Susținut de braț de un călugăr, orbul bâjbâie spre casele din spate ale mănăstirii. Printre ele, improvizată – sala de mese. Cerșetorul face și el pași nesiguri într-acolo. Îl ajunge din urmă cel cu toaca:
„Frate Pahonie, grăbește pașii! îl îndeamnă. Astăzi, pe lângă terci, avem și supliment la supă de varză…”
Prânzul începe cu o rugăciune; laudatio, pentru prinosul de bucate îngăduit de Domnul în grădina mănăstirii: fasolea, varza, tomatele s-au făcut din belșug. Vor putea pregăti și conserve pentru iarnă… Cerșetorul se concentrează asupra rugii. I se mai întâmplă să încurce cuvintele; să amestece rugăciunea cu implorarea de milostivenie adresată binevoitorilor; cu afurisenia pentru alți cerșetori pripășiți la poarta mănăstirii, sfidând dreptul de proprietate, nescris dar înlăcătuit prin tradiție: fiecare își câștigă existența într-un anumit loc, mai sărac sau mai prosper, dar fără să-și depășească teritoriul; nici nu se prea întâmplau astfel de situații…
Cel numit Pahonie a fost îndrumat să ia loc în rezerva pentru oaspeții ocazionali, de obicei oamenii străzii. El ar fi dorit să se așeze printre călugării mănăstirii, în conformitate cu principiul egalității șanselor de care starețul cel bătrân vorbea cam după fiecare slujbă duminicală. Nu i se îngădui să se amestece cu gazdele și-și mută calabalâcul la masa orbului. Egalitatea șanselor se pare că era valabilă numai pe timpul rugăciunii.
La început, mâncară în tăcere. Terciul avea un gust strașnic de usturoi iar supa de varză a fost o adevărată minune.
„Ca tot ce iese din mâna bărbatului, aprecie orbul. Femeile se iau cu gura și nu de puține ori li se întâmplă să ardă mâncarea; să afume ciorbele…”
„Dumnezeu a grăit să fie îndepărtate femeile din așezământul călugărilor”, spuse Pahonie.
„Sunt și lăcașuri de maici în care prezența bărbaților este exclusă, adaugă orbul. Oricât și-ar dori, ele nu se pot apropia de Domnul. Pântecul lor este frământat zi și noapte de șarpe. Mintea lor respinge năpârca, însă sufletul lor o cheamă. Or, de Dumnezeu te apropii cu sufletul…”
„Nu cred în poveștile astea”, spuse cerșetorul.
„Involuntar, bineînțeles… Altfel, se cred mai evlavioase decât bărbații…”
„Scorneli!…”
„Inconștient, cum spuneam. Și nici Dumnezeu nu le prea ajută. Domnul este în ceruri; în schimb, omul răsare din pământ; ca orice buruiană…”
Cerură supliment de supă și li se aduse. Cerșetorul își plimbă privirile peste fața orbului fără nicio discreție știind că acesta nu putea să-l vadă. Îi veni în minte ceva, ca o tâmpenie, la care nu se gândise niciodată: privirea fiecărui om este o fereastră prin care încearcă să iasă din sine, în afară. Escargot, omul-melc, îi vorbise despre asemenea bazaconii. Ceva adevăr putea exista în fantezia bătrânului cărturar, care pretindea că lumea închisă în cărți este mai bogată și mai frumoasă decât cea din afară; sau mai săracă și mai urâtă… Pahonie nu prea înțelesese. Acum, însă, privindu-l pe orb, încercă sentimentul că Escargot nu se înșelase prea mult. De pildă, el vedea… Fereastra lui era larg deschisă spre lumea din jur. Fereastra orbului avea obloanele trase. Fu încercat de un sentiment de vanitate. Și-l reprimă în secunda următoare, dând har Domnului că-i dăruise lumina.
„… a orice pasăre sau piatră”, adăugă orbul.
„N-ai cunoscut păsările, buruienile și nici femeile”, îi aminti cerșetorul; începuse să se plictisească.
„Întunericul este un refugiu unde conștiința și voința se unesc pentru a scăpa de asalturile inconștientului; te aperi de valurile oceanului căutând sprijinul stâncii…”
„Escargot?… V-am văzut împreună…”
„Ce este cu Escargot?… Da, îl cunosc… Poetul… Omul-melc, cum se crede…”
„Cuvintele de-adineaori mi-au plăcut… Le-am auzit rostite de Escargot. El obișnuiește să se retragă în întuneric, unde conștiința și voința… Cum spuneai…”
„Se unesc… Habar n-am dacă lui Escargot i-au trecut prin cap astfel de lucruri… El nu este nevăzător…”
„Dracul știe ce mai este?… Doamne iartă-mă! își făcu repede cruce… Duce o viață ciudată… Nu știu, așa se vorbește în urbe. Cei care mă mai aduc în casele lor pentru o burtă de ciorbă trăncănesc vrute și nevrute… Nu le iau în seamă, dar uite că le țin minte…”
„Așa este, acceptă orbul. Întunericul și lumina îi sunt egale. I se pare că Dumnezeu i-a făcut un hatâr, înzestrându-l cu darul ăsta.”
„Vede ce-i convine și se refugiază în bezna criptei lui când lumina nu-l menajează.”
„Mai doriți supă?” li se alătură călugărul ce servea la mese.
„Aș mai lua, zise cerșetorul. Nu se știe când ți se mai oferă o asemenea pleașcă…”
„Hai să-ți spun ceva, schimbă vorba orbul. Ascultă: Mai cerești decât stelele ni se par ochii fără margini pe care noaptea i-a deschis în noi. Ei văd mai departe decât nenumăratele palide oștiri de aștri. Fără să aibă nevoie de lumimă, ei străpung adâncurile unui suflet care iubește, străpung tot ceea ce cu nespusă voluptate umple un înalt văzduh… Ei, ce spui?… Dumnezeiești cuvinte!…”
Pahonie înalță din umeri, dar fiindcă celălalt nu putea să-l vadă, întrebă:
„Escargot?… Numai lui putea să-i treacă prin minte așa ceva…”
„Nu… Un oarecare Novalis… Poet… Este adevărat, versurile mi le-a recitat Escargot într-o noapte, în părculețul vizavi de Casa Muzicală, unde pălăvrăgim adesea…”
„Este cam mult spus: dumnezeiești cuvinte… Eu nu le găsesc nicio noimă.”
„Fiindcă lumea în care trăiești tu ți se arată în diferite chipuri, frate”, spuse orbul.
Pahonie coborî lingura în castronul cu supă, dar ezită s-o ducă la gură:
„Cum adică, lumea în care trăiesc? ridică vocea. Nu mâncăm aceeași supă de varză?…”
„Noaptea mea este încărcată de toate virtualitățile existenței… Cunoști cuvântul virtual ?”
„Nu încerca să mă dai la fund, protestă Pahonie. Noaptea, eu dorm…”
„În schimb, eu văd…”
„Asta e bună, fratele meu!… Ce poate vedea un nevăzător?… Hai,
soarbe-ți supa, se răcește…”
„Nu văd lucruri distincte… Intelectul meu se purifică de orice repere… Cunoști cuvântul repere?…”
„Mănâncă, orbule!… Pântecele tău cere bucături, nu cuvinte”, îl îndemnă Pahonie.
„Ca să poți privi în adânc, îndepărtează de tine lumina soarelui…”
„În adânc vei fi când Dumnezeu va crede de cuviință, bolborosi cerșetorul. Toți ajungem acolo…”
„Nu înțelegi nimic, frate! strigă orbul, atrăgând asupra sa privirile călugărilor din sala de mese. Nu e vorba de moarte… Moarte nici nu există…”
„Halește-ți supa! Nu în fiecare zi te procopsești cu o îmbucătură pe cinste”, îl luă din scurt Pahonie.
„Cerșești bunăvoința lui Dumnezeu, în schimb, gândurile îți stau la cele lumești”, îl certă orbul.
„Toți cerșim bunăvoința Domnului, spuse Pahonie. Unii mai mult, alții mai puțin…”
„Mie mi-o arată în fiecare zi, spuse orbul. Mi-a luat de pe retină deșertăciunile lumii; mă ajută să pătrund taine care pentru unul ca tine vor rămâne nedeslușite… Te împiedeci la fiecare pas. Lumina ochilor îți așterne în cale tot felul de piedici… Încerc să-i bag în cap și lui Escargot astfel de lucruri…”
„Escargot… Melcul…”
„Pălăvrăgim adesea, ți-am spus… Se întâmplă să vedem lucruri asemănătoare… Pe urmă, el se revoltă… Se contrazice… I-am și spus-o odată: Fratele meu, tu confunzi noaptea cu întunericul… A râs…”
„Asta fiindcă trăiește la fel, în întuneric ca și în lumină… Melcul… Vine la mănăstire, îmi aruncă din când în când o lețcaie… Habar n-am dacă o dăruiește din dragoste… Dacă mă consideră semenul său…”
„Nu-ți faci dumneata probleme din asta, frate, chicoti orbul. Egalitatea între oameni este valabilă numai pentru nevăzători… Noi am fost înzestrați genetic cu capacitatea de-a inventa imagini. Văzătorii sunt predestinați acelorași pelicule… Știi ce înseamnă genetic, fratele meu?… Dar pelicule?…”
Pahonie se ridică greoi de la masă:
„Termină-ți supa, prietene. Nu-ți voi mai ține companie… Oricum, nu mă vezi… În schimb, îți poți imagina că-ți sunt în apropiere…”
Orbul înclină din cap a încuviințare. Pahonie se strecură spre în afară. Îl observă pe stareț, înconjurat de călugări bărboși, la masa rezervată autorităților mănăstirii.
„Sărut mâna, părinte, înclină capul. Domnul să binecuvânteze ispitele pântecului…”
Starețul îi făcu semn să se îndepărteze. Afară – multă lumină. Străbătu curtea mănăstirii aproape alergând. Habar n-avea de ce se grăbește. În stradă, nicio schimbare. Auzi tramvaiul ceva mai departe. Trecătorii i se părură aceiași din fiecare zi petrecută în poarta mănăstirii. Își simțea pântecul îngreunat de mâncare. Ar fi vrut să doarmă. Ispita diavolului: dacă s-ar fi retras în culcușul său – o fostă magazie dezafectată din apropiere –, cu siguranță, a doua zi și-ar fi aflat locul ocupat de alte suflete năpăstuite. Se cutremură la gândul ăsta. Lupta pentru supraviețuire era aspră între cerșetori. Dar o ierarhie trebuia respectată. Dumnezeu a gândit-o pentru o lume plină de contraste: la animale ca și la oameni…
„Orbul nu vede lumea; și-o imaginează”, rosti cuvintele cu voce tare, către nimeni.
Încercă să și-l scoată din minte pe cel care se străduise să-i vâre în cap lumi nevăzute. Se sprijini leneș de lespedea pe care un Sfântul Gheorghe din piatră avertiza că era pregătit să înfrunte balaurul.
„Să-i fie de bine!” mormăi Pahonie.
Observă maidanezul în apropiere și-l chemă pe tonul cu care câinele era obișnuit. Se apropie de om, dând suspicios din coadă. În loc de altceva, Pahonie începu să-l mângâie.
„Azi, n-am nimic pentru tine, frățioare, coborî vocea. Nu ne-au dat decât zeamă de varză. Poate mai încolo vreun suflet milostiv se va îndura…”
Flămând, în cele din urmă, cățelul se îndepărtă. Pahonie rămase din nou singur.
„Oh, reveni cu gândul la orbul rămas la mănăstire. Acum, l-aș întreba: frate, eu văd vrute și nevrute. Dar văd și singurătatea… Tu ți-o poți imagina măcar cum arată?…”
Adevărul era că, dacă Pahonie vedea la fiecare pas singurătatea, de-ar fi fost îndemnat să vorbească despre ea, nu și-ar fi putut găsi și cuvintele s-o descrie; l-ar fi contrazis tot ce se perinda zilnic pe dinaintea privirilor lui. Adevărul era și că orbul bâjbâia în singurătae, deși încerca să-și creeze lumi iluzorii…
Fragment din romanul Fals eseu despre vanitate