Cum ne mai citesc bărbații? O întrebare în amurg…

La început a fost Filosofia. Din ea s-au prăvălit pe rând întrebările, alunecând pe un drum ce îi părea pe atunci nesfârșit. Iar vechii gânditori au văzut că e bine și au continuat să se-ntrebe, veac după veac. Tot mai însetați și mai uimiți de izvorul nesecat al dilemelor, nici n-au băgat de seamă că cei mai puțin contemplativi, dar mai numeroși, au nevoie mai degrabă de răspunsuri decât de mirări. Astfel și-au făcut loc în lume celelalte științe, înșfăcând câte o halcă din trupul viguros al filosofiei, trăgând de câte-un gând mai vânjos din capul adesea în nori al filosofului. Iluzia definitivărilor, certitudinilor, exactității a trecut treptat în prim-planul cunoașterii, lăsând domeniul gândirii în doliu. Atâta consolare poate să aibă totuși filosofia: aproape de moarte înseamnă aproape de esență.

Însă există probleme pe care nici o știință nu le-a putut închide, din care nici o luptă socială nu a ieșit învingătoare o dată pentru totdeauna. Poate, pur și simplu, întrebările nu pot primi toate răspuns, nici problemele toate rezolvare. Sau, în sfârșit, pot fi trase concluzii temporare, pot fi găsite soluții efemere. Iar cei care au așteptat o dezlegare sunt mulțumiți pe moment, chiar dacă după o vreme simt cum terenul se cutremură și stabilitatea nu mai poate dura la nesfârșit. Atunci se declanșează din nou neliniștea și strigătul. Răspunsurile de durată, lucru știut, au nevoie de timp, de secole uneori, ca să capete un soi de certitudine, ca să anuleze întrebarea. Câtă vreme cea din urmă se formulează, sigur soluțiile nu sunt pentru veșnicie.

Când în anul de grație 2017, o editură din România scoate un volum intitulat Cum citesc bărbații cărțile femeilor¹, inevitabil te întrebi: „mai este oare nevoie de o antologie de texte pe tema aceasta?”, „nu s-a încheiat revoluția sexelor, nici măcar în literatură?”. Pornesc de la supoziția că titlul ales de cei doi coordonatori, scriitorii Lia Faur și Șerban Axinte, ori de editor, nu știu, este unul inocent, chiar dacă are ghidușia lui. Deși poți înțelege că locul femeii în literatură constituie și acum o problemă, că, până la urmă, comparația ține și tot bărbatul este cel care trebuie să dea verdictul, volumul este onest întrucât este alcătuit, în aceeași măsură, din opiniile bărbaților și ale femeilor.

Unii au criticat tocmai această „discrepanță” în raport cu titlul volumului. În realitate, nu este nici o anomalie. Femeile-scriitor pot spune cum
le-au fost citite cărțile de către bărbați, iar bărbații-scriitor povestesc cum au citit ei cărțile scrise de femei. Ca într-un proces, fiecare parte are dreptul la exprimare, cu toate că nu despre un proces este vorba. Mă îndoiesc serios că cei doi coordonatori și-au propus să pornească pentru a mia oară o revoluție a sexelor, chiar dacă „declasifică un dosar tabu”, cum se exprimă în prefață. Au dorit mai curând să se lămurească, să ne lămurească, pe unde ne mai situăm în tratarea acestei problematici altădată spinoase, care-i sunt nuanțele proaspete, fie și în contextul restrâns al literaturii. Rezultă o construcție unitară, fără stridențe, fără opinii vehemente, fără etalarea vreunei mentalități vetuste. Un demers care își dovedește astfel și utilitatea.

Mesajul volumului este, în pofida temei, care a stârnit mereu polemici, unul optimist, al unei probleme în mare parte depășite, nădăjduiesc, nu numai în literatură. Deși nici un autor inclus în carte nu exprimă clar acest gând, misoginismul și feminismul nu mai sunt astăzi probleme sociale, generalizate, ci reacții sporadice, particulare. Educația, cultura, luptele pentru emanciparea femeii și-au avut rolul și rostul lor, la vremea lor. Iar unde până nu demult ardea focul, se mai zăresc acum niște scântei, și acelea numai la o răscolire întâmplătoare a cenușii. Cât să creeze impresia unui amurg. Însă amurgul este cât se poate de real!

Odată m-a preocupat intens Cartea lui Iov. Am citit-o, recitit-o, am scris despre ea. Îmi amintesc că mi-a atras atenția un detaliu, pe care nu-l remarcasem în comentariile altora. Și anume că atunci când Iahve se hotărăște să-l pună la încercare pe credinciosul Iov, îi omoară tot ce are mai drag pe lume, copiii și animalele, cu excepția soției. Pe ea o cruță. Nicidecum pentru că i-ar fi fost personajului biblic cel mai aproape de suflet, se înțelege acest lucru fără efort. Ci pentru că în acele vremuri femeia nu valora aproape nimic, așa că nu era grav dacă o uita până și Dumnezeu. Descoperirea nu m-a intrigat, am privit-o în mod firesc, ca pe un fapt istoric, în fața căruia stoicii m-au învățat că nu are rost să te revolți. Cele ce stau în puterea noastră pot fi schimbate, cele ce țin însă de o forță superioară nouă, nu. Din fiecare dintre noi este alcătuită lumea, însă lumea ca entitate nu stă în puterea fiecăruia.

Că după milenii de supunere femeia s-a revoltat, și-a dezvăluit drepturile și a îndrăznit să întindă mâna după libertate se înalță ca un nor alb pentru omenire ori peste ea. Nici nu-mi pot închipui cum aș fi supraviețuit ori de câtă relaxare aș mai fi fost în stare dacă m-aș fi născut la începuturile creștinismului, de exemplu. Dar nici să trăncănim asupra secolelor de sclavie o dată ce condițiile sunt cu totul altele nu-mi pare o idee mai bună. Nu exclud că multe femei, mai lipsite de șansă, îndură și în secolul XXI destule, însă ce trecut ar prefera atunci când se plâng de soarta lor? Bătălia s-a isprăvit, atitudinile de superioritate, pe de o parte, supunere, pe de alta, sunt pe sfârșite. Astfel că și agresivitatea de dragul agresivității se dovedește nejustificată, și acuzațiile aiurea, din nimic, ca un efect al unui altfel de timp, sunt lipsite de bun-simț, iar discriminarea pozitivă este o alegere nedemnă de orice ființă umană. Noroc că toate acestea nu mai sunt decât probleme personale, frustrări nedepășite, un mod greșit de a privi umanitatea etc.

Cum citesc bărbații cărțile femeilor? La finalul lecturii avem o serioasă dare de seamă și o poziție mult mai clară vizavi de o problemă pe care ba o credeam rezolvată, ba ne părea ca o poveste fără sfârșit. După acest prilej de regândire a „literaturii feminine”, aproape uităm de fisurile unor texte, de sforțarea unora în a nu exprima ireparabilul, de greșeala altora, indicată de formularea prea multor întrebări, în speranța că cititorul nu le va observa isteria reținută cu greu. Pentru că ansamblul este luminos, cumva în răspăr cu tema, ori datorită ei, cine știe!, căci deși în amurg, arată ca și când ar fi prinsă în brațe de o eternă reîntoarcere a aceluiași.

P.S. – În vremea adolescenței și în primii ani de tinerețe, mărturisesc, regretam că nu m-am născut bărbat. Nu însă pentru că vedeam în asta o condiție mai bună, mai lipsită de griji și mai repede înălțătoare pe scară socială. Nu mă interesa. Eu citeam filosofie și îl invidiam pe Kant. Dar frumos. Mi se părea (mi se părea un adevăr, fie vorba între noi!) că mintea mea nu ar putea ajunge nicicând la o asemenea performanță a gândirii. Pe scurt, îmi imaginam că dacă m-aș fi născut bărbat aș fi fost și eu vreun Kant. Aiurea! Dumneavoastră câți ați întâlnit? Ce bine și ce ușurare a fost când m-am îndrăgostit de-adevăratelea și am uitat de „rațiunea pură”. Sedusă definitiv de feminitate și virtuțile ei, n-am mai îngenunchiat a priori. Să fiu tratată ca orice ființă umană este de bun-simț și îmi convine. În rest, despre ce altfel de egalitate poate fi vorba? Ce era de cerut s-a cerut, ce era de primit s-a primit. Aleluia!