S-a scris mult despre Caragiale. Atât de mult şi atât de elogios, încât se creează, la un moment dat, impresia că el a fost un scriitor căruia i s-a recunoscut valoarea imediat, fără rezerve. Dintre numele canonice ale literaturii noastre, al său pare, astăzi, inatacabil. S-au mai scris texte, unele deloc rele, demitificatoare, despre Eminescu, despre Mihail Sebastian, despre Nichita Stănescu, despre Arghezi… Numai Caragiale pare a rezista. Din ce unghi ar putea fi atacată opera lui dramatică? Este într-o atât de mare măsură reprezentativă, că scăderile ei, căutate cu lupa critică sau chiar aşezate la microscopul răutăcios al cercetătorului care şi-a făcut o meserie din a găsi fisuri în statui, pot fi luate drept semne ale auto-ironiei… Da, căci auto-ironia este marea găselniţă a lui Caragiale, cea care îl salvează de la orice asalt critic. Orice viciu de construcţie literară i-ar fi imputat, cel care o face nu poate fi deloc sigur dacă nu cumva bătrânul Caragiale a plantat viciul respectiv în text cu bună ştiinţă. Orice asalt la baionetă asupra limbajului său literar sau asupra ideilor sale artistice devine imposibil fără ca cel care poartă baioneta să nu rişte a se transforma el însuşi într-un personaj caragialesc, acoperindu-se de ridicol. Ce-i poţi reproşa unui om care îi spunea lui Eminescu, „Kant al dumitale este un moftangiu”?! Totuşi, oricât ar părea de bizar, nu a fost de la bun început aşa.
Poate că cea mai lipsită de substanţă acuză care i s-a adus a fost aceea că este „ultimul ocupant fanariot” al literaturii noastre. Nicolae Davidescu, cel care formulează acuza, se transformă, fără voia lui, într-un Caţavencu. În 1935, Davidescu publică un articol în care îi reproșa, în linii mari, lui Caragiale două lucruri: pe de o parte, că s-ar poziționa în afara societății pe care o descrie, crezându-se superior ei, pe de altă parte, că ar avea reflexe fanariote.
Bietul Davidescu nu făcea, în textul său, decât să reia o idee prezentă atunci şi încă vie astăzi în discursul nostru. Da, fără doar şi poate Caragiale avea sânge grecesc, lucru pe care îl recunoaşte şi el. De aici întrebarea: de ce ne critică grecul?! Cu ce drept moral, adicătelea, vine un fanariot să spună vrute şi nevrute despre noi, urmaşi bravi ai Romei, descendenţi direcţi ai vitejilor daci?! Eminescu însuşi căzuse în patima acestui tip de discurs. Alogenii, prin simplul fapt că nu aparțin românității (cine poate ști cu exactitate ce înseamnă asta?!), nu au dreptul la critică… Mai mult decât atât, dacă ei ocupă funcții importante în statul român, sunt din start trădători aserviți cine știe cărei oculte mondiale. Pentru cei foarte tineri, merită amintită atitudinea unei părți a societății românești față de diaspora, imediat după anii `90. Românilor care-și realizaseră destinul în afara țării, în timpul comunismului, li s-a reproșat că nu au dreptul de a se implica în treburile noii Românii democratice, pentru simplul motiv că nu au suferit alături de cei rămași în țară, nu au mâncat salam cu soia, nu au înghețat de frig iarna în apartamente, nu au stat la cozi interminabile, în speranța că vor putea cumpăra câteva portocale pentru copiii rămași acasă, copii cu care urma să se construiască socialismul… În treacăt fie spus, o fină ironie a la Caragiale a făcut ca tocmai ei, copiii aceștia, să construiască, așa cum s-au priceput, capitalismul…
Întrebarea, totuși, rămâne… De ce ne critică grecul? Și, mai ales, de ce, criticându-ne, are o asemenea longevitate, rezistând timpului mult mai bine decât unii dintre cei care ne laudă? Mai întâi de toate, grecul nu este primul care ne critică. O fac alții înainte de el, o fac alții după el. Că programele noastre școlare nu rețin din Cantemir, de pildă, decât pasaje care ne pun într-o lumină favorabilă, nu e vina lui Cantemir. El a vorbit destul de apăsat despre marile defecte ce defineau norodul vremii lui. Au mai spus-o și alții, călători străini prin Țările Române sau scriitori români, mai mari sau mai mici. Prin 1524, un oarecare Michael Bocignoli, în vizită prin Țările Române, constată: „[…] acest neam […] e aplecat la beție și la lăcomie. Spiritul poporului este grosolan și necioplit, deopotrivă cu vitele […]”. Alecsandri, în Balta Albă, imaginează un călător francez în vizită prin Principatele Române… Bietul călător trăiește niște peripeții ce pun într-o lumină defavorabilă atât pe oamenii locului (români neaoși), cât și locul în sine, un amestec exotic și pretențios de forme goale occidentale și barbarism local. La începutul veacului XX, în „Roșu, galben și albastru”, Minulescu vorbește astfel despre olteni: „[…] oltenii cutreieră toată țara. Vând zarzavaturi și fructe, fură găini din curțile boierilor, înmulțesc populația cu copiii din flori ai bucătăreselor și învață pe candidații la cetățenia română să cânte Doina”. Se poate continua cu asemenea de exemple pe zeci și zeci de pagini…
Nedreptatea care i se face lui Caragiale în timpul vieții sale este pe deplin îndreptată de posteritate (nu că asta ar conta foarte mult pentru cel în cauză). Dintre toți marii clasici, Caragiale pare a păși cel mai viguros în secolul XXI. Și asta nu pentru că ar fi mai citit, la modul real, decât Slavici, Creangă sau Eminescu, căci, dacă e să fim onești, trebuie să recunoaștem că nu e așa deloc. Doar că, spre deosebire de Creangă și Slavici, Caragiale a… trecut sticla, cum s-ar zice astăzi. Textele sale au fost și continuă să fie interpretate și adaptate iar tipul său de umor e încă sursă de inspirație. Caragiale e prezent azi pe You Tube, e citat pe Facebook, se joacă pe scenele teatrelor românești importante…
De ce, totuși, ne critică grecul? De ce n-a putut și el scrie măcar o singură piesă despre marii eroi ai neamului, despre glorioasele noastre lupte cu turcii, despre cum am stat noi de strajă la porțile Orientului, apărând creștinătatea occidentală?! Mai întâi de toate, grecul ne critică din patriotism. Autoexilat la Berlin, acolo unde va și muri, de altfel, în 1912, Caragiale nu renunță la a se interesa de România. Cine vede și scrie cu atâta claritate despre marile probleme ale societății în care trăiește nu poate fi decât un patriot. E atâta virulență în critica lui Caragiale, încât nu se poate să nu vezi evidența… grecului îi pasă.
Cine crede că talentul lui Caragiale e dat de Dumnezeu și atât, că grecul nu făcea altceva decât să stea prin berării și să noteze ce vedea în jurul lui, se înșală. Caragiale are obsesia gramaticii. Ne aflăm, astfel, în fața celei de-a doua dovezi de patriotism. Patriotul nu e acela care scrie de bine, ci acela care scrie bine. Pentru că textele lui Caragiale curg natural, avem, de multe ori, senzația că ele ar fi scrise dintr-o singură răsucire de condei. Nimic mai fals… Caragiale stăpânea sintaxa și ortografia limbii române. Mai mult decât atât, era pasionat de ele. Or, a vorbi și a scrie corect (în) limba ta e o dovadă de patriotism adevărat.
În fiecare Cațavencu, în fiecare Tipătescu, în fiecare Trahanache se ascunde amărăciunea de a nu avea suficiente tipuri umane care să li se opună. Aceasta nu e o figură de stil, un exces de interpretare… ne-o spune chiar Caragiale: „orice critică implică o plângere”, zice el. Iar noi ceilalți, când suportăm cu greu adevărurile rostite de cei pe care, etnic, nu-i considerăm de-ai noștri, suferim de complexul Miței din D-l Goe…. Când i se atrage atenția lui Goe, când e sfătuit că nu e tocmai prudent să scoată capul pe geamul trenului, tanti Mița se simte ofensată. Cum adică, un străin să își permită a da sfaturi copilului?! Culmea impertinenței, nu-i așa?! Complexul Miței are rădăcini adânci în cultura noastră, cu mult înainte de epoca lui Caragiale. Cine nu crede să reflecteze asupra unui pasaj din Alexandru Lăpușneanul, nuvela istorică a lui Costache Negruzzi ce figurează în programele obligatorii de literatură română. În textul publicat la 1840, vorbind despre Ruxanda, naratorul simte nevoia următorului comentariu: „Figura ei avea acea frumuseță care făcea odinioară vestite pre femeile României și care se găsește rar acum, degenerînd cu amestecul națiilor străine”!
În Politice (de H.-R. Patapievici) există un pasaj care a suscitat destule polemici: „privit la raze X, trupul poporului român abia dacă este o umbră: el nu are cheag, radiografia plaiului mioritic este ca a fecalei: o umbră fără schelet, o inimă ca un cur, fără şira spinării”. Cam asta a făcut Caragiale; a privit în jurul său nu cu ochii noștri, ai celorlalți, ci aruncând asupra lumii raze Röntgen. Radiografiile sale se desfășoară în fața noastră cu atâta acuratețe, încât grecul e mai român decât mulți alți ocupanți ai spațiului carpato-danubiano-pontic.