Trustul patriotismul şi alte groteşti, de Paul van Ostaijen, col. „ficţiune fără frontiere”, Editura Paralela 45, 2016, 170 p. „Masele adoră sloganurile precum fetiţele bomboanele. Masele nu confruntă niciodată adevărul sau falsul unui slogan cu realitatea” – ni se (re)confirmă prin această carte, al cărei autor ar aduce cu Franz Kafka, mai atent însă la contingent, cel de după Primul Război Mondial, şi mai puţin la fantastic. Traducătorii din limba neerlandeză sunt Doina Ioanid şi Jan H. Mysjkin, acesta din urmă considerând că autorul „trimite limpede la fenomene de actualitate politică, morală sau filozofică”. Paul van Ostaijen „amplifică absurdul până la ireal, însă mă tem că realitatea de azi e pe cale de a amplifica şi mai mult acest absurd care, în fond, aparţine ficţiunii, până la infiltrarea lui în viaţa noastră cotidiană”. Societatea se doreşte a fi segregată, şi pusă la punct, că altfel nu se poate. Dacă Foşania şi Teutonia sunt în conflict, dacă existenţa evidentă a Turnului Neiffel e motiv de dispută între Pameelke şi Gazette du Soir, ziarele se dovedesc, evident, a fi cele mai bune mijloace de a semăna zâzanie şi de a o duce la dimensiuni groteşti. Şi, uneori, apocaliptice.
Țesuturi, de Ioana Diaconescu, colecţia Memoria clepsidrei, Editura Timpul, 2017, 100 p. Frigul Siberiei comuniste a intrat în oasele, în carnea și în toate țesuturile poeziei Ioanei Diaconescu, de când unchiul Aurel a aflat, pe propria sa piele, ce înseamnă deportarea și depărtarea. Despre Frigul cel bun și despre Recele regat al poetei scrisese și N. Steinhardt (uluitor pentru cei de acum, din eonul lui online & offline): poeta „înalță – cu mijloace de inatacabilă simplicitate – un soi de scurt imn (de un patetism desăvârșit și de o tărie excepțională) aspectelor celor mai vremelnice și mai banale ale vieții când sunt înfruntate de rivalele formidabilei puteri ale Vrăjmășiei”. Verticalitatea este alchimizată și suferința răscumpărată, atât cât oare se mai poate, prin poezie: „Gustul amar al mătrăgunei uscate/ În umbra grădinii creşte ţeapănă spre cer/ Uscată scoate ca firele dintr-o rană/ Rădăcini cît vrejul/ Şi totuşi frumoasă/ Picături de sînge pe muchia tîmplei// Secerat pe marginea şanţului/ Voinicul de 27 de ani revenit din Siberii// E vară e cald mi-e frig/ Îi ajung numai pînă la genunchi/ Mă strîng cu putere lîngă această gambă rănită/ Apăsîndu-mi obrazul în ea/ Strîng ochii pînă mă dor/ Şi lacrimile curg pe rană şi i-o spală// Un imperiu de furnici şi de iarbă/ Dedesubt/ Şi văd pînă în străfundul pămîntului reavăn amar/ Culoarea lui castanie şi dintr-odată insurgentă/ Ca lacrimile acestea de copil/ Mult mai viteaz decât orice inimă vitează/ La înviere”. Insurgența reprezintă natura intrinsecă a Ioanei Diaconescu, iar următoarea ei carte, stă să apară la Junimea, nu este de poezie, ci despre un destin frânt, pe urmele cărții autoarei despre Marin Preda – Poezia ca act de insurgență: Cezar Ivănescu în Arhiva CNSAS.
Icre negre proaspete, de M.B. Ionescu Lupeanu, Editura Junimea, 2017, 130 p. Cum face, cum nu face autorul, dar grecul de poveste Nikos din Theologos („Ai har, grecule! Ai har!”) este deja de regăsit în a treia carte, iată, la fel de captivantă și la fel de bine documentată ca Strigoii lui Șuțu (nuvele, 2015) și Ciumăfaia (roman, 2016). Criticul literar Ioan Holban surprinde caleidoscopic în prefață o proză ambițioasă, cu dinadinsul greu de clasificat, dar ușor de premiat, precedentul fiind deja creat prin primele două volume: „M.B. Ionescu-Lupeanu rostogoleşte fragmentele pe care le adună în flash-uri, într-un ghem care creşte cu fiecare pagină; istorii din vremea sovieticilor care au omorât «omul vechi ca să-l facă pe ăsta nou», cu deţinuţii din lagăre (Nazino, Ostrov Liuduedov, pe fluviul Obi, în scene de un canibalism amintind de echipajul căpitanului Hassan eşuat pe Insula Şerpilor) şi vânătoarea «duşmanilor poporului», primul război mondial, în preajma căderii Bucureştilor, refugiul la Iaşi, leproşii de la Tichileşti, grindul Letea, închisoarea din Cetatea Făgăraşului, eşuarea unui yacht cu nobili ţarişti refugiaţi, cu averea lor legendară şi, tot pe aici, peste timp, Alexandru Sahia, anii ’30 ai secolului trecut, grecul «nemuritor», într-un halucinant carusel din care trec prin sita istoriei câteva dovezi, cât de relevante?, în ordinea canonului romanului istoric, pe care M.B. Ionescu-Lupeanu îl denunţă”. Canibalismul nu este la putere, dar nici nu a fost cu totul eradicat din arhivele istorice de mai acum un secol sau două, iar autorul a consultat, se vede, zeci și sute de pagini privitoare la Insula Albă (Insula Șerpilor), gurile Dunării, rapoarte ale serviciilor de informații privitoare la Mihail Moruzov sau Tratatul complect de medicină legală: cu legislația și jurisprudența românească și streină (2 vol., 1930) de Mina Minovici – majoritatea surselor datând din interbelic sau dinaintea Primului Război Mondial. Enigmele sau marile pasajele neverosimile ale istoriei noastre au toate subtile legături cu grecul Nikos, cel mereu victorios, care nu este străin („Grecul a primit ordin să uite o vreme contrabandiștii, curvele și mișcarea muncitorească”), poate, nici chiar de sfârșitul lui Mihail Moruzov.
TU și alte întâmplări gata de a fi trăite, de Alex Plescan, Editura Cartea Românească, 2017, 75 p. Alex Plescan face naveta între statutul de cititor și cel de scriitor – și ambele i se potrivesc (conform manifestului Algonaissance, plasat strategic la începutul cărții, plus o pagină la finalul volumului). Alex Plescan face naveta între Noua Zeelandă și România, 17.000 km., și nu prea i se potrivesc țările și zările, așa că își rezervă dreptul de a se oglindi fractalic în texte cu nume de femei și în femei cu sau fără nume (Vaila; Linda cu ochi de caviar; O negresă albă; Norma și Helen; Baba Floarea, Vrăjitoarea; Djadja, Djadejda, Djamaila). În anii ’80, după închiderea Cenaclului de Luni, Alex Plescan făcea naveta între două modele literare, Nedelciu și Cărtărescu, dar de atunci au trecut 17.000 de ani. În prezent, cuvântul de ordine este: „integrare senzorială multiplă”, spune autorul. Sau, mai degrabă, imaginea de ordine: „inevitabila ondulație feminină, care guvernează de fapt Universul”. Să vedem, iată: „ne putem fotografia unul pe altul pe peliculă şi putem arde de data asta negativele nedevelopate cum ne arde viaţa pe noi. Numai să le ardem împreună. Să nu mor singur. A doua mea întâlnire din noaptea asta va fi la Absinthe, un mic restaurant francez, mai sus pe cheiul Râului Singapore, la două poduri distanţă, dar despre asta ezit să…, fără acordul ei. Nota autorului: Caut un final cât mai cinematografic, american, indian, oricum, numai vandabil să fie, pentru povestea asta care e viaţa mea dar şi a Normei, o fată de o sută de ani cu a cărei soră sper să am, printr-o gaură de vierme în fructul temporal, o a doua întâlnire, fiindcă ea e EA când era tânără. Dar nu sunt sigur. Stau aici. Şi vine un chinez bătrân, foarte bătrân şi lent, care parcă e scos din trecutul hotelului şi împrumutat nouă, în prezent. Duce în mână o cutie de carton, în care sunt multe borcane mici, cu vopsele în nuanţe subtile, de la ocru la negru. Se aşază în genunchi lângă o bancă de lemn şi îi studiază meticulos zgârieturile făcute de turişti nesăbuiţi azi, poate de servanţi neglijenţi cu o eră în urmă, alege o culoare, se răzgândeşte, alege alta, moaie o pensulă cât firul de păr în borcanul potrivit şi se apucă, încet şi sistematic, fericit, să repare timpul. (Singapore, 08.08.14- Christchurch, 16.12.16)”. Să tot fie doi ani și jumătate până ce, în cazul acestei povestiri, după cum se vede, scriitorul s-a retras către statutul exquisite de cititor.