Puțini prozatori români de azi se pot măsura cu Radu Țuculescu la capitolul har de a spune povesti. Departe de tumultul vieții publice și, de aceea, de (prea) multe ori uitat atunci când vine vorba de bilanțuri literare anuale sau de sinteze generaționiste, prozatorul apare de nicăieri la intervale de timp mai mici sau mai mari și uimește de fiecare dată cu perfecțiunea firească a artei sale. Fără să fie un sofisticat „inginer al textului”, adeptul unor tehnici narative revoluționare, el reușește de fiecare dată să-și țină captiv publicul prin coerența discursului ficțional, naturalețea deplină în alternarea unor elemente aparent incompatibile (descrieri de natură aproape lirice, crize familiale, erotism debordant, umor dezlănțuit, cu accente de grotesc, alunecări în oniric și fantastic, situații burlești) și nu în ultimul rând, cu un soi de muzicalitate a frazei, care se întinde asupra întregului text epic. Nicio notă nu sună fals în scrisul lui Radu Țuculescu. Totul este armonie și coerență. Excelent cunoscător al limbii române, autorul îi exploatează la maximum vastitatea domeniului lexical (inclusiv la nivel regional), dar și sonoritățile specifice. Găsește întotdeauna „le mot juste”, cuvântul / cuvintele menite să netezească perfect calea comunicării cu cititorii.
Cel mai recent roman al lui Radu Țuculescu, Măcelăria Kennedy, prilejuiește o adevărată feerie a lecturii. Într-un ritm alert, semănând pe alocuri cu cel al gagurilor comice din filmele mute din anii de pionierat ai cinematografiei, prozatorul relatează întâmplări din weekendul care trebuia să preceadă deschiderea, luni dimineața, Măcelăriei Kennedy, pe strada Cimitirului, în orășelul (fictiv) Luna de Jos din împrejurimile Clujului. Din înălțimea omniscienței sale, naratorul privește simultan în intimitatea fiecărui suflet al localității, de la familia de berze din vârful stâlpului, la oamenii de tot felul intrați în febra marilor evenimente care se anunță sau se petrec sub ochii lui. Deschiderea măcelăriei este prefațată de alte două întâmplări așteptate cu sufletul la gură de întreaga comunitate. Un concert rock al celebrei trupe regionale „Muscamor”, urmat de o conferință a unui soi de guru național, Marele Petric, în discursul înflăcărat moralizator și patriotard al căruia e greu să nu întrevezi chipul misticoid al foarte popularului Dan Puric (sâmbătă seara) și o eclipsă de soare (duminică dimineața). Ca un corolar al acestor zile de sărbătoare, luni dimineața ar urma să fie tăiată panglica de inaugurare a Măcelăriei Kennedy, în prezența primarilor și a presei regionale.
Ca într-o filmare travelling, „obiectivul” autorului se mișcă în permanență dintr-un loc în altul, personajele apar rând pe rând în centrul atenției, astfel încât cititorul se familiarizează cu preocupările, problemele personale și gândurile intime ale fiecăruia dintre ele. Impresia generală este aceea de feerie luminoasă, în genul piesei lui William Shakespeare, Visul unei nopți de vară, combinată cu scene de un burlesc la limita grotescului, rod al reliefării unui behaviorism încărcat de specific local, precum în memorabila scenă a petrecerii dată de săteni în cinstea soldaților americani în filmul neterminat al regretatului Cristian Nemescu, California Dreamin’.
De altfel, însuși numele măcelăriei de pe strada Cimitirului, care a prilejuit toată această mobilizare de forțe, nu provine, cum cred mulți dintre locuitorii Lunii de Jos, de la numele vreunui măcelar celebru sau de la vreo tehnică de tranșare cunoscută doar de specialiștii din branșă, ci de la însuși JFK, față de care proprietarul Flavius Kasian a făcut o adevărată obsesie, poate și pentru că inițialele numelui său coincid cu inițialele ultimelor două nume ale președintelui american asasinat la Dallas în 22 noiembrie 1963.
Cum spuneam, multe dintre secvențele romanului trimit cu gândul la filmele mute din anii de glorie ai lui Mack Sennet și Charles Chaplin. Cea mai memorabilă dintre ele este, fără îndoială, cea în care două surori octogenare fac o repetiție în vederea propriei lor înmormântări. Pregătesc pomenile conform ritualului, apoi una dintre ele este machiată în așa fel încât tenul ei să dobândească o paloare cadaverică și pusă să se întindă într-un sicriu pentru a juca rolul moartei. Pentru deplina autenticitate a momentului, se hotărăsc să-l invite pe Adi, simpaticul fotograf al evenimentelor din viața urbei, să îi facă „moartei” ultimele fotografii, evident fără să îi spună nimic. Acesta intră vesel în casă, dar imediat se crispează auzind pentru ce a fost chemat (moartea inopinată a uneia dintre bătrâne). Se relaxează repede după ce gustă din bunătățile pregătite pentru pomană și se apucă de treabă cu profesionalismul exersat în atâția ani de practicare a meseriei. Finalul scenei este apoteotic. În vreme ce fotograful își face treaba fotografiind „moarta” din mai multe unghiuri, o ușă deschisă din întâmplare a dat naștere unui curent de aer, care a răvășit întreaga încăpere. „Brusc, decedata se ridică în cur, rostind cu voce ascuțită și supărată: – Ce naiba, Adi! Fă-mi și una de aproape! Adi scăpă aparatul din mână. Nu-l mai văzu cum se rostogolește, în salturi domoale, fără zgomot, până sub sicriu. Sări peste pervazul ferestrei, în gol. Țipătul i se blocase în gât, transformat într-un bloc de gheață. Își pierdu cunoștința. Când se trezi, indivizi îmbrăcați în costume portocalii îl purtau pe-o targă. Arătau ca niște extratereștri.” (p. 57) Până la urmă totul este bine când se termină cu bine. Din toată această întâmplare cu iz macabru ceea ce rămâne, în final, este hazul pur și relatarea ei în diverse variante stilistice în mai toate casele din Luna de Jos.
Naratorul romanului lui Radu Țuculescu este impersonal și obiectiv precum un aparat de filmat. Descrie fapte și întâmplări, reproduce conversații, fără a fi tentat să explice, sau să ofere interpretări ori judecăți personale menite să îndrume cititorul într-o anumită direcție. Rolul său este cel al unui aparat de filmat care se rotește continuu de la unul la altul printre personajele implicate în evenimentele de la Luna de Jos. Aceasta oferă un mare dinamism lecturii. Frazele scurte, ritmul sacadat al narațiunii, elemente vizibile și în fragmentul reprodus mai sus, contribuie și ele la această impresie de vioiciune maximă a relatării. Într-un singur loc este încălcată regula neimplicării directe a naratorului în text. Culmea, nu în vreun moment capital pentru derularea acțiunii, ci în explicarea particularităților de comportament ale unui personaj cu un rol mai degrabă minor în economia romanului: „Unii pot spune că Haike este un caz pentru psihologi sau chiar pentru psihiatri, care găsesc ascunse conexiuni cu diferite traume din copilărie. Noi nu scriem studii de specialitate, doar povestim întâmplări și descriem personaje, reproducem dialoguri și descoperim, în cele mai neașteptate locuri, unul sau doi îngeri. Fiecare poate trage concluzii personale, dacă are chef să o facă.” (pp. 93-94) Asta e tot. Singura intervenție autoreferențială a naratorului în text. Un fel de autodefinire a metodei sale de lucru în doar câteva rânduri. Un pasaj, camuflat undeva pe la mijlocul cărții, cu rol de ars poetica, dar și de semnătură de maestru. Cam cum sunt aparițiile meteorice și cvasi-anonime ale lui Alfred Hitchcock în filmele care îi poartă semnătura regizorală.
Radu Țuculescu este un scriitor ajuns la deplina maturitate a talentului său. Este realmente o plăcere să îi citești cărțile, chiar dacă ele nu au mize ieșite din comun și nici pretenția de a intra în patrimoniul marilor idei ale umanității. Mutatis mutandis, scrisul său se înrudește pe undeva, prin dezinvoltura stilistică, lipsa de complexe în fața simplității și umorul sănătos, cu cel al lui David Lodge.
Măcelăria Kennedy este unul dintre cele mai tonice și bine scrise romane citite de mine în ultimii ani. Un roman care realmente le oferă cititorilor săi o stare de bine. Radu Țuculescu este fără îndoială unul dintre cei mai buni povestitori pe care îi are literatura română actuală. Cu siguranță, cărțile sale merită privite cu mai multă atenție de critica literară de la noi.
Radu Țuculescu, Măcelăria Kennedy (efectele tandre ale încălzirii globale), Polirom, Iași, 2017, 226 pag.