Înainte de a comenta recenta premieră (Ultimul drum) semnată de autorul filmului Visul lui Albert, o mediocră încercare de rememorare a universului proletar din anii ultimi ceaușiști, dar și din anul triumfului echipei de fotbal Steaua în Cupa Campionilor Europeni, ar trebui amintit palmaresul celui mai important festival internațional de film, găzduit de România, și anume, TIFF.
Eveniment artistic de primă mărime, cu 225 de filme din 53 de țări și cu peste o sută de mii de spectatori, care a găzduit nu doar premierea marelui actor Alain Delon, ci și o sumă importantă de alte întâlniri artistice de gradul zero. Printre acestea s-a numărat și cea mai recentă premieră a cineastului francez de origine română Radu Mihăileanu, care cu Povestea iubirii a cucerit publicul Festivalului. Bazat pe bestseller-ul omonim scris de Nicole Krauss, tradus în peste 35 de limbi, filmul urmărește povestea de dragoste între Leo și Alma, doi tineri evrei din Polonia pe care ororile celui de-al Doilea Război Mondial par să-i despartă pentru totdeauna.
Trofeul Transilvania a revenit filmului georgian Familia mea fericită, regia Nana Ekvtimishvili și Simon Gross, imaginea fiind semnată de Tudor Panduru. Actrița Ia Shiugashvili a primit Premiul de interpretare pentru rolul din acest film. Premiul pentru cea mai bună regie a revenit islandezului Gudmundur Arnar Gudmundsson pentru Piatră pe inimă, film care a cucerit și Premiul publicului. Premiul special al juriului a revenit filmului Țărmul binecuvântat, regia Francis Lae. Mențiunea specială a juriului a fost acordată cineaștilor din Bulgaria, Kristina Grozeva și Petar Valceanov, pentru filmul Gloria.
Filmele premiate în cadrul Zilelor Filmului Românesc au fost Inimi cicatrizate de Radu Jude și Scris / Nescris de Adrian Silișteanu.
Dacă Alain Delon, încântat de primirea făcută la Cluj a primit Premiul pentru întreaga carieră, alături de el a primit acest premiu și marea actriță Violeta Andrei, în timp ce Tora Vasilescu a primit un Premiu de Excelență. Filmele premiate la Cluj vor putea fi văzute și la București sau în alte orașe ale țării începând din toamnă, când va porni Caravana TIFF.
Revenind la premiera semnată de Gabriel Achim, trebuie să spunem că acest film n-a beneficiat de o lansare cât de cât interesantă, nu s-a bucurat decât de o programare simbolică la Cinemateca Română, unde, din lipsa spectatorilor, trebuia să plătești două bilete pentru a viziona cea mai recentă premieră autohtonă.
Povestea filmului îl situează destul de ambiguu la granița dintre un posibil thriller și o banală dramă de familie, animată de sentimentele mai mult sau mai puțin exprimate convingător de participanții la Ultima călătorie.
Aceasta semnifică drumul spre mănăstire al unui candidat la călugărie, care, refuzat, din cauza absenței superiorului din lăcașul sfânt, face cale întoarsă însoțit de prietenii săi. Aceștia sunt primarul localității, un locvace Doru Ana, aflat la un rol definitoriu pentru talentul său, insuficient exploatat de către regizorii noștri, un polițist, cam certat cu legea, Adrian Văncică, și șeful Asociației Tinerilor Creștini, personaj deloc bine conturat, jucat de Adrian Ciglenean.
Dacă debutul filmului este total frustrant din cauza unei lentori deloc justificate de plimbările celor două mașini care-i readuc pe cei patru călători în orașul de baștină, partea a doua încearcă să limpezească relațiile dintre cele patru personaje, adâncindu-le marca psihologiei specifice. Primarul are o soție care, ni se sugerează în ultima parte a filmului, a fost în trecut iubita candidatului la călugărie (Mimi Brănescu). Polițistul a fost salvat de primar dintr-o afacere tenebroasă, fapt care îi ridică obediența la cub, umilințele subînțelese fiind doar un puternic semnal de autoflagelare totală.
Șeful tinerilor creștini nu prea are nimic de împărțit cu celelalte personaje, nici măcar raisoneur nefiind. Mai mult, pentru o demonstrație, suficient de mult încărcată de ambiguitate, la întâlnirea din dimineața consecutivă drumului la mănăstire, primarul exhibă o pușcă, ale cărei gloanțe nu știm dacă vor face victime, spectatorii fiind însă siguri victimele discursului cineastului.
Nehotărât, patinând fără eleganță între genuri, cu personaje insuficient conturate, în afara primarului, poate prea mult sufocat de propriile contra-calități, evidențiate de logoreea aproape convulsivă, Gabriel Achim nu convinge, într-o tentativă de a subsuma unui thriller, de exemplu, trei drame umane, abia schițate, fără argumente, fără probe, doar cu un suspans de mucava. Colegi de suferință în ale comentariului dedicat filmelor românești au sesizat o construcție dedicată unui duo Cain și Abel, personificat de primar și candidatul la rasa monahală, după cum chiar Moara cu noroc ar fi un posibil element de referință. Absurd, aș zice, nu fără a fi încrezător în capacitatea lui Gabriel Achim de a perfecționa tehnica narativă necesară pentru a convinge spectatorul că personajele nu sunt doar niște extrase dintr-o atmosferă apocaliptică, jenantă, fără o identitate psihologică solidă.
O panoramă umană lipsită de anvergură, cu personaje neutre din punct de vedere dramatic, cu un umor îndoielnic cea mai mare parte a timpului destinat conversațiilor din cele două mașini sau monoloagelor fără sfârșit al primarului, șef de expediție, nu sunt tocmai calitățile unui film care s-ar fi dorit problematic existențial, măcar pentru două dintre personajele sale.
Poate la viitoarea premieră Gabriel Achim ne va convinge mai mult.