Încet, încet, neverosimil, Ştefan Câlţia a intrat în cel de-a patrulea sfert de veac.
Muzeul Colecţiilor de Artă, împreună cu Fundaţia Ştefan Câlţia şi Galeria Posibilă l-au omagiat pe marele artist, printr-o expoziţie spectaculoasă, intitulată „Ştefan Câlţia. Obiecte grăitoare” (ce va fi deschisă toată vara!). Într-o scenografie foarte atractivă, provocatoare, dar extrem de atent construită, sunt expuse, pe lângă câteva dintre cele mai valoroase tablouri semnate de pictor de-a lungul vremii, lucrări – personale sau colecţionate – aduse din atelierul artistului. Un transfer de Cosmos. Ca o pasă de magie, prin care obiectele capătă suflet.
Acum ceva vreme, într-o minunată întâlnire, la atelierul său din strada Spătarului, cu artistul, acesta mi-a povestit – cu argumente foto stocate pe un laptop (de a cărui funcţionare complicată se mai împiedica uneori, scuzându-se galeș-inocent!) – ce a putut el să întreprindă, să facă, să construiască, să înalţe, să dureze… nu mai găsesc sinonime!… la Şona, satul său de baştină, aflat la 7 km de Făgăraş. Fierăria (are o poveste extraordinară!), Casa albastră, Asociația „Șona noastră”, un ziar(!) al satului, întâlniri și jocuri educative cu copii (urmăriți de ochii înlăcrimați de emoţie ai taților aflați nu departe, la cârciumă!), conferințe, tabere de creație, vorbe, spuneri, îndemnuri („Puneți, mă, să crească la rădăcina casei numai flori de câmp!”, ca să aducă savoarea și parfumurile direct sub fereastră!). Minuni ale hărniciei, inteligenţei şi perseverenţei, ca un adevărat vector civilizator, într-un loc ce n-a fost ocolit de dezastrul provocat de regimul comunist. Un loc în care sechelele n-au dispărut nici azi, rănile nu s-au închis, mentalitățile nu s-au topit, năravurile nu s-au risipit, rătăcirile nu s-au evaporat.
Ștefan Câlția este mai întâi pictorul, unul dintre marii maeștri ai unei generații de excepție, ale cărui viziuni ne umplu nesățios cămările sufletului cu pace, liniște, bucurie și cu o plăcere stranie. Recunoașteți cât de ușor vă răsare în gând revelația: „Dar acesta e un Câlția!”, atunci când zăriți silueta longilină a păsărarului, visătoarea și trista figură a clovnului muzicant ori magicul motiv al peștelui ca arhetip ce ne statuează existența. Altfel spus, un fel de ospăț decent și sățios al privirii.
Însă – prin miracolul pe care l-a întrupat la Șona, vatra magică a ivirii sale pe lume – Ștefan Câlția este în egală măsură și emblema antropocentristă magistrală a Învățătorului. O entitate complicată, greu de definit, o simbioză intimă între un dascăl blând, o frumusețe sufletească genuină, un predicator modest al Binelui, un senior al Artei şi, nu în cele din urmă, un extrem de robace țăran-gospodar. Citiți „Șapte povești cu Ștefan Câlția” (editată de Galeria Posibilă, a fiului său, Matei – un sprijinitor și continuator al tuturor proiectelor tatălui său) – şi veți descoperi, dincolo de imaginea pură de anahoret cu barba albă, un spirit dinamic, de o uimitoare mobilitate, aflat într-o continuă ebuliție, dublat şi de un povestitor desăvârșit.
Sau vizitați, dacă vi se aşază în drum, Herina, un sat din județul Bistrița-Năsăud, unde se află unul dintre cele mai importante monumente romanice ale Europei, de fapt, o abație benedictină din sec. XII, devenită apoi biserică săsească. Fascinat de năluca albă, ivită pe dealurile verzi ale Ardealului, Ștefan Câlția a trudit aproape doi ani la desenele cu însemne heraldice și florilegii creștine, înfășurate ca papirusurile, pe care le-a întins în catedrală, ca pe niște aripi de înger. Și pe care, și mai apoi, în 2009, le-a strâns într-un album senzațional, intitulat „Cartea de la Herina”.
Scriam cândva că, asemenea unui miracol, dacă ar fi să fie – dar e greu şi va mai curge mult nisip în clepsidra Timpului, cu oameni ca Ștefan Câlția s-ar putea clădi o altă Românie.
Din păcate – tot atunci spuneam – originalul nu poate fi multiplicat. Xeroxul e defect.