Cu Solenoid, Mircea Cărtărescu iese din nou „la lumina” propriei originalități și a unei creativități neobișnuite, după ce volumul doi din Orbitorcăzuse în redundanță, iar următorul, cel care încheia trilogia, opera o schimbare nefericită în stilul prozatorului.
Dacă e adevărat că în fața fiecărei cărți noi scriitorul (mai ales cel consacrat) are temeri de începător și sfielile debutantului, în cazul lui Cărtărescu intensitatea reinventării și chiar a mersului mai departe e literalmente chinuitoare. Un nou titlu al său fie ridică din nou miza, provocând cititorul prin progresiva ilizibilitate a unui text de mare întindere, fie, dimpotrivă, intră pe un culoar mai comercial, mai accesibil, printr-o scriitură „aerisită” de care lectorii împătimiți se declară nemulțumiți. Prins între un public larg iritat că nu înțelege mai nimic din cărțile grele și un altul, minoritar, dezamăgit de cărțile sale ușoare, scriitorul se afundă, prin Solenoid, în propriul lui univers imaginar, căruia îi face o minuțioasă explorare, ea însăși extraordinară.
Căci fantasticul și fantasmaticul, în cele mai puternice pagini prozastice ale lui Cărtărescu, nu țin nici de situațiile epice, nici de o intrigă brusc derapată în neobișnuit, nici de caracteristicile nefirești ale unui personaj, nici măcar de situații reiterate oniric, care să fie atât de străine de orice idee, oricât de largă, de realitate încât să provoace în roman breșa de stranietate. Fantastică este chiar viziunea prozatorului, pe care unele personaje o împărtășesc și o folosesc, la rândul lor, pe palierul de „realitate” pe care se află. Și fantasmatică este chiar perspectiva din care iese romanul Solenoid, cu scene și capitole întregi crescute, parcă organic, dintr-o bogată imaginație paranoidă și o „radicală” schizofrenie.
Protagonistul romanului prin care Cărtărescu a ambiționat să-și ia revanșa artistică după Orbitor 2-3 nu putea fi decât un intelectual chinuit într-un mod insuportabil de probleme metafizice, nu prozaice; iar „eroul” e un profesor de română la o școală din fundul Colentinei, într-o perioadă (cea a prezentului narativ) în care realitatea istorică are cenușiul și imobilitatea ceaușismului. Peste această realitate înconjurătoare și în cadrele unei existențe ce a devenit repetitivă și tot mai lipsită de sens, cu drumul spre școală urmat, după ore, de drumul înapoi spre casă, personajul central toarnă tot mai mult și mai fierbinte conținut propriu, obținut, acesta, din mai multe „surse”: o imaginație flamboaiantă, bogatul filon oniric, experiențe intense de lectură, o reflecție susținută asupra unei problematici tipic cărtăresciene, în fine, episoade din propria biografie reluate și reprocesate de un protagonist pentru care esențial este pronumele personal eu.
Prin dublarea cotidianului cenușiu și dezolant cu unul multicolor și pasionant extras din chiar materia celui dintâi, Cărtărescu reușește o primă performanță în Solenoid. Pe cât de verosimilă, de credibilă, de firească este dezolarea profesorului de propria lui viață (un scriitor ratat, un profesor la o școală de cartier obligat la aceleași și aceleași gesturi), pe atât de neașteptată, dar decisivă se dovedește „contraofensiva” imaginativă. Explorând realitatea fizică în care trăiește, inadaptatul și ratatul intelectual îi adaugă realitatea sa psihică. O anumită secvență poate fi văzută, deci, după cum este trăită; și invers: secvența respectivă poate fi trăită după cum este văzută de memorabilul personaj central.
Dubla focalizare cu care autorul își construiește romanul face din protagonist un personaj scindat: pe de o parte un ins neadaptat și neadaptabil la „măruntul” existenței pe care o duce, la „fauna” colegilor de cancelarie, chiar și la cercul îngust al rudelor și al părinților (cu tatăl lui nu e de comunicat în vreun fel – și nici nu o face); pe de alta, un clarvăzător care poate trece cu privirea interioară de ceea ce realitatea înconjurătoare îi prezintă și îi oferă. Cea dintâi privire e una „rea”, amară și acră, batjocoritoare și satirică într-o descendență argheziană: Arghezi cel din Cimitirul Buna-Vestire. Colegii de școală sunt portretizați și descriși, amănunțit, ca niște făpturi deviante, tarate, monstruoase, atârnând ca un apendice tipologic de un defect sau de un tic dilatate grotesc de tânărul și sarcasticul profesor de română.
Treptat însă, această privire rea, cu observația ei crudă și batjocoritoare, se încețoșează; personajele obscen-ridicole, unele dintre ele, se recalibrează prin gesturi neașteptate și prin revelațiile pe care protagonistul le are în legătură cu ele. Deodată, o grotescă mitomană, care mai are și defectul logoreei la fel de insuportabile ca minciunile pe care le debitează, se dovedește o membră a grupării „pichetiștilor”, oameni revoltați de chinurile, bolile, atrocitățile la care este supusă omenirea. Adevărul despre mitomană e așadar mai puternic și mai complex decât personajul feminin care îl ilustrează: defectele reliefate înainte cu o jubilație rea pălesc, în re-definirea colegei de cancelarie, și aceasta ajunge să fie privită și descrisă cu empatie.
Întrucât în Solenoid nu avem un narator impersonal, ubicuu și obiectiv, ci unul individualizat ca personaj, fatalmente subiectiv, felul în care apare restul galeriei de personaje ține mai mult de el decât de ele. Particularitățile tipologice și chiar contururile unei scene depind, în mod esențial, de privirea care le decupează și care, cum spuneam, poate fi una satirică până la monstruos, swiftiană și argheziană, ori, dimpotrivă, empatică, simpatetică, înțelegătoare și solidară până la identificare.
Nici una dintre perspective nu va fi însă realistă. Ambele duc romanul înspre o deformare a realității „obiective”, a cotidianului dat, a fiecărui capitol, fiecărei scene, fiecărui episod și fiecărui alineat din Solenoid. Pentru ca protagonistul să poată închide complet realitatea înconjurătoare în cercul propriei observații și pentru ca aceasta să devină la propriu (nu numai la figurat) materialul său, Cărtărescu face din profesorul de română din Colentina un scriitor. Un autor ratat, cum se consideră el însuși, dar un autor care așterne pe pagini și apoi transcrie de pe acestea în alte pagini rânduri-rânduri de text. Subiectivitatea marcată și dominantă a protagonistului împacă, așa zicând, cele două tipuri de observație (observația crudă și cea plină de milă) prin aceea că ajunge total-auctorială. Solenoid devine, din romanul semnat de Cărtărescu, unul scris, în toate cele cincizeci de capitole ale lui, de profesorul ciudat, manifestat ca un autor cvasi-dement.
Protagonistul se rupe, demonstrativ, de creatorul său: dacă acesta a fost întâmpinat ca un mare talent poetic la „Cenaclul de Luni”, el, din contră, a fost făcut una cu pământul de colegii de la „Cenaclul Lunii” și de marele critic, deși citise un poem, Căderea, care ar fi trebuit să-i asigure necondiționat gloria literară. Schizofrenicul se sfâșie sub ochii noștri și se leapădă de scriitorul de succes care ar fi trebuit să fie, să ajungă el. Geamănul lui glorios, dublul norocos, scriitorul care o ține din turneu literar în turneu literar și din colocviu în colocviu, e imaginea cu tot mai mare putere de circulație a unei literaturi tot mai inconsistente. În schimb, el, ratatul, cel căruia i-a căzut mai întâi Căderea, și apoi întreaga carieră ce ar fi putut urma, este geamănul anonim, dublul ghinionist și nefericit, imaginea ratării reflectată la scara de unu pe unu.
În Bunavestire a lui Breban, un personaj oarecare, Grobei, devine un fel de guru, de profet, de mântuitor, chiar, al unui grup de oameni care cred în el ca și cum ar fi El. În Solenoid, în bietul profesor de română din Colentina, personajele celelalte ajung să creadă pe măsură ce ele devin ale sale, iar el, autorul lor. Cu cât acesta scrie mai mult în caietele sale, cu cât se avansează în Solenoid, cu atât el ia mai mult în posesie lumea umană înconjurătoare, colegii, cunoscuții și necunoscuții, elevii și elevele de la școală, bibliotecarele și bibliotecarii cărora, în atâția ani, le-a cerut și le-a returnat atâtea cărți, prietenii din copilărie ale căror vorbe și le amintește atât de bine, medicii și asistentele care l-au „torturat”, pe mama care l-a „mințit”, ascunzându-i „adevărul” despre el, pe tatăl oricum gol de gânduri, simplă prezență formală, pe vecini, pe o iubită devenită soție și apoi înstrăinată aberant, pe o altă iubită care îi va naște o fetiță, pe un portar rudimentar ales totuși de ființe superioare pentru a fi smuls de pe pământ și ridicat la cer, destule (și la fel de ciudate) personaje literare din scrisul altor autori (și nu e vorba de geamănul norocos, tot mai celebru și mai inconsistent, ci de scriitori precum Kafka); în sfârșit, într-o impresionantă panoramare, schizofrenicul și paranoicul loser hașurează tot ce citește, tot ce visează, tot ce vede, tot ce-și amintește, căutând suma și summa observației sale lărgite și adâncite monstruos.
Mai neobișnuit decât toate ciudățeniile, extravaganțele și monstruozitățile din roman este chiar acest apetit al personajului de a-l scrie, cu iluzia că va fi nu o carte de literatură, printre altele, ci una a adevărului și a revelației. Înainte de a fi roman și a fi semnat, pe pagina de gardă și pe copertă, de Mircea Cărtărescu, acest enorm manuscris e unul „de circuit închis”, ba chiar „de uz intern”: e o carte în care realitatea umană înconjurătoare a fost luată în posesie, confiscată pentru a fi exprimată.
Dincolo de compoziția acestui protagonist memorabil, unul care intră într-o serie restrânsă a personajelor noastre literare (alături de Grobei, deja menționat, ori de Antipa din Lumea în două zile, romanul lui Bălăiță), reușita lui Cărtărescu în Solenoid este una multiplă și trebuie salutată ca atare. Complexitatea romanului deopotrivă realist și metafizic, psihologic și social, cosmic și microscopic, „banal” și psihanalitic e obținută printr-un control remarcabil al scriiturii dement-acaparatoare. Fantasticul satiric arghezian lasă loc, tot mai frecvent, unuia specific cărtărescian, cu scene antologice de modificare a contururilor, proporțiilor și a rolului protagonistului ales în ele. Chiar și puțin umor se găsește în această carte chinuitoare la scris și la lectură: personajele „istorice” din tablourile atârnate pe pereți la școala din Colentina, de care nimeni nu știe exact când au trăit și ce merite le face să fie în acele tablouri, își schimbă – pe acest fond de ignoranță – etnia. Iar într-una dintre ultimele file ale cărții, după opt sute de pagini îndesate cu anomalii, patologii, manii și bizarerii, autorul se „șochează”, prin puncte de suspensie ale surprizei extreme, de un fapt prin nimic mai ciudat decât toate cele care l-au precedat în voluminosul tom. „Căci vitrinele erau acum pline… cu lucruri care țineau de viața mea, cu lucruri care cândva îmi aparținuseră.”. Suntem cu vreo zece pagini înainte de finalul romanului și, pentru un moment, autorul acum relaxat (cel de pe copertă) ne face cu ochiul printre rândurile scrise de cel rămas „ratat” și „anonim”, care a muncit la carte.
Solenoid este un roman excepțional, despre care s-ar putea scrie studii întregi; și probabil se vor scrie.
Mircea Cărtărescu, Solenoid, ediția a treia,
Editura Humanitas, București, 2017, 864 pag.