În pofida titlului subiectiv, care ar putea trezi așteptarea unor evocări mai curînd de ordinul experienței afective, cartea regretatului Petru Poantă e în principal altceva: o pledoarie, fie și discretă, însă tenace, cu o foarte bogată ilustrare factologică, în favoarea Clujului în calitate de important centru cultural românesc. Așadar o scriere în siajul militant al tradiției ardelene. Un Cluj perceput dintr-o atare perspectivă drept „un miracol” căruia i se studiază însă, metodic, „anatomia”. Dacă în 1918 acesta era exclusiv un „oraș al aristocrației maghiare”, în care românii nu beneficiau decît de condiția unei minorități „abia tolerate”, deoarece atît învățămîntul universitar cît și cel liceal nu erau accesibile decît în limba maghiară, situația se schimbă în foarte puțină vreme. Nu fără a avea loc, în jurul lui 1900, un crepuscul fastuos a ceea ce s-a numit la belle époque, „o apoteoză edilitară”, care lasă mai curînd impresia unei resurecții decît a unui final. Întrucît, „începînd de prin 1890 pînă prin 1910 se construiesc cele mai spectaculoase edificii care transformă Clujul într-o bijuterie a coroanei imperiale”. În realitate, un cîntec de lebădă al imperiului. „Clujul trebuie să fi fost în acei ani un vast șantier din care a răsărit peste noapte un oraș fastuos. Această concentrare, cumva anormală, de energie este cu siguranță demonstrativă. Ea reprezintă un brand al ideii milenariste maghiare. Ungurii construiesc aici o imagine apoteotică a civilizației și, în mod simbolic, plasează în 1902, în centrul cetății, statuia emfatică a lui Matei Corvin, cel mai mare rege al Ungariei”. Însă chiar în acest impozant cadru arhitectural se produce ecloziunea vieții culturale românești. Proaspăt înființata Universitate are, în anul școlar 1922-1923, deja 2582 de studenți și 86 de cadre didactice, teatrul, opera, presa „explodează” în pe cît de surprinzătoare pe atît de numeroase manifestări. Acum se produce și „o apariție providențială”, cea a lui Lucian Blaga, care, socotește criticul, ar fi, „cultural vorbind, copilul minune al Unirii”. Tînărul autor al Poemelor luminii se stabilește la Cluj în 1920, în nădejdea de a deveni cadru universitar, ceea ce se va împlini însă mai tîrziu: „Blaga nu este exclusiv produsul acestui context, dar coincidența dintre răsăritul său literar și momentul inaugural al Clujului românesc conține un simbolism iradiant”. După consistenta perioadă interbelică, urbea dispunea de o structură intelectuală capabilă a rezista încă în bună măsură abuzurilor puterii comuniste. Mediocritatea parveniților întîmpina obstacolul unor „elite” rămase pe poziții, fie și în penumbră: „În anii ‘60, orașul avea (…) o densitate șocantă de personalități aparținînd «culturii înalte». Inteligențele creative ieșeau din subterană, într-o vizibilitate publică de veritabile vedete. Începea, pentru o scurtă vreme, lumea starurilor intelectuale”. Din rîndul celor mai în vîrstă sunt numiți Constantin Daicoviciu, „figură tutelară a Clujului, dezirabilă oficial”, faimos rector al Universității „Babeș-Bolyai” pînă în 1968, istoricul David Prodan, istoricul de artă Virgil Vătășianu, filosoful D. D. Roșca. Cel din urmă cu o reputație atît a carierei universitare cît și a eseului de factură existențialistă, Existența tragică, a decis a se dedica, în anii ‘60, transpunerii în limba română a operei lui Hegel. Se pare că nu tocmai întîmplător, deoarece „actualizarea lui Hegel echivala, în mentalitatea epocii, aproape cu o contestare a marxismului”. Ne așteptam să fie pomenit și Eugeniu Sperantia, erudit specializat în sociologie, poet simbolist, universitar aflat la vîrsta pensionării, figură foarte expresivă de intelectual vîrstnic, care, pe stradă, se vedea nu o dată confundat de către neștiutori cu… Blaga. Însă situarea lui Iosif Pervain, decan la filologie, de-o redusă semnificație, în rîndul „personalităților emblematice” fie și într-un domeniu limitat, nu ni se înfățișează decît drept o pioasă exagerare. Ne îngăduim a interveni aici și cu o rezervă asupra felului exclusiv apologetic în care e apreciat Constantin Daicoviciu, „fondatorul și garantul sentimentului național care izbucnea exaltant la începutul deceniului șapte”, „un ctitor”. Dacă pe de-o parte „prestigiul”, real în epocă, îi venea, pe lîngă „autoritatea de istoric”, care a „descoperit” cetățile dacice, precum și „dintr-un anume nonconformism care părea să-l situeze în răspăr cu oficialitățile”, pe de altă parte era de notorietate traseul sinuos al biografiei sale, începînd cu simpatii legionare, care l-a condus către relațiile foarte avantajoase chiar cu aceleași oficialități comuniste față de care lua mici distanțe tactice. De unde un anume cinism oportunist de care n-ar putea fi derobat. I se atribuia în acest sens o vorbă: „Am slujit la patru regi (unul fiind Împăratul Franz Iosif) și pe toți i-am trădat”. Petru Poantă dă dovadă pe alocuri de-o anume idealizare a personajelor clujene în favoarea țelului constructiv al cuprinzătoarei sale întreprinderi. Atitudine explicabilă printr-un substrat emoțional în genere disimulat, dar, indenegabil, și printr-o anume politețe protocolară față de antecesorii pe care i-a cunoscut în tinerețe. Oricum difuza lumină patriotică în care e scăldată scrierea nu duce, în majoritatea cazurilor, la o plusare a evaluărilor peste o limită rezonabilă.
Firește, accentul cade pe capitolul coincident al stabilirii la Cluj, în calitate de student, a lui Petru Poantă, în 1968, și al vieții literare din acel moment pînă-n zilele noastre. O înșiruire cvasiexhaustivă a figurilor literare clujene ni se oferă cu aceeași motivație capitală a unor argumente în favoarea afirmării elementului național, într-un topos în care românii n-au fost acceptați decît cu întîrziere. Solidaritatea cu trecutul constituie un vector al conștiinței critice a autorului, reverberînd inclusiv asupra prezentului atent urmărit sub unghiul în care acesta și-a asumat progresul. Iată-l pe A. E. Baconsky, incontestabil „fondatorul, precum și inițiatorul și legitimatorul direcției neomoderniste” pe care revista Steaua și-o asumase, e drept „timid și camuflat” la început. Două faze se disting, după cum se știe, în evoluția autorului Cadavrelor în vid: una a adaptării zeloase la limbajul proletcultist care apărea, s-o recunoaștem, neverosimil în raport cu alura „aristocratică” a bardului clujean, cealaltă a unui „disgrațiat” al regimului, care, regăsindu-se, „scria și publica o literatură complet dezideologizată”. Abia atunci el ajunsese să apară „ca o victimă a sistemului și nicidecum ca un eventual privilegiat”. Să menționăm că Baconsky releva un numitor comun frapant cu un alt paradoxal dandy al „realismului socialist”, cu care emula, așijderea cu o evoluție frîntă, Petru Dumitriu: „În anii ‘50, tînărul Baconsky, agreat de oficialități, avea în viața cotidiană a Clujului comportamentul unui nonconformist. În vremea lodenului, a pufoaicei și salopetei, a șepcii și a bascului din pîslă, vestimentația sa surprindea prin eleganță. Purta costume la comandă din stofă fină, cravată asortată și cămăși din mătase chinezească”. În felul acesta dezvăluia un complex dublu, cel al provincialului și cel de captiv al unui răstimp totalitar, pe care încerca a le sfida printr-o „mondenitate” provocatoare. Urmarea proximă a fost „imitarea” sa de către colaboratorii apropiați de redacție, în speță Aurel Rău și Aurel Gurghianu, nu în ultimul rînd printr-o vestimentație de-o fatuitate pînă la urmă scuzabilă prin intenția de-a sublinia importanța scriitorului într-o conjunctură ingrată. Steliștii aveau o ierarhie strictă. Relația lor cu redactorul șef al revistei fiind una de natură cvasicultică, o anume „baconskyanizare” a lor devenind vizibilă, acesta era succedat de Aurel Rău, Aurel Gurghianu, Victor Felea, Leonida Neamțu, după care urmau ceilalți, cu o prezență de regulă limitată în durată și cu o semnificație vădit secundară. Circulă încă opinia conform căreia autorii de la Steaua ar fi manifestat încă în anii ‘50 o mare prețuire pentru Blaga cel scos pe atunci din circulație. Ei bine, în realitate relațiile lor cu autorul Spațiului mioritic n-au fost chiar trandafirii. Nu o dată acesta mi-a sugerat distanța sa față de literații în cauză, oricum alipiți sistemului, subliniind faptul că le era dat un standard de viață mult peste cel al muritorilor de rînd (pe atunci scriitorii favorizați de regim aveau parte de onorarii considerabile, împrejurare ce explică și înveșmîntarea costisitoare a unora dintre ei). Prin anii ‘56-‘57 – nu am acum la îndemînă colecția revistei pentru a da o indicație exactă – Steaua a publicat o notă malițioasă la adresa marelui relegat, în care acesta apărea sub chipul unui maestru bătrîn, uitat de lume, dispus a trata pe cîte un tînăr care-l caută cu encomii exagerate, unul dintre acești tineri la care se făcea aluzie fiind negreșit subsemnatul. Aș dori ca Aurel Rău să comenteze nota cu pricina… În același timp, Petru Poantă menționează un eseu al lui A. E. Baconsky, Declinul metaforei, cu caracterul „unui fel de manifest”: „Mă întreb, totuși, dacă denunțarea, nu lipsită de ambiguități, a metaforei nu era cumva un atac indirect la teoria lui Lucian Blaga despre metaforă. În intervalul clujean, cel puțin, Baconsky avea obsesia lui Blaga, contemporanul său indezirabil. Ideea declinului, respectiv a limbajului nud, ar putea fi și reacția unui orgolios, căci, altfel, lirica sa din anii ‘60 e înțesată de metafore, multe de-a dreptul decorative”. Îmi amintesc ceea ce-mi spunea Baconsky cum că tema metafizică precum și apariția Îngerilor în poezie ar fi fost depășite. Adjunctul și apoi succesorul acestuia care a fost Aurel Rău are parte de un portret nuanțat, surprinzînd urbanizarea confortabilă, o „estetizare” a persoanei sale publice conform paradigmei baconskyene. Cu o pedală, totuși, de reținere față de conduita ostentativă a patronului stelist: „originea sa rurală era definitiv ocultată. Omul se adaptase fără nostalgii confortului citadin, dar dezvoltînd tihna și prosperitatea unei vieți burgheze într-un ideal al existenței estetice. Dintre steliști, Aurel Rău și-a însușit cel mai bine lecția lui A. E. Baconsky: își construiește spațiul intimității după principiile artei, învață că imaginea publică a persoanei sale este un rol care trebuie jucat cu grație și, mai ales, știe că funcția administrativă nu trebuie fetișizată”. Evident, „Aurel Rău își avea ambiguitățile și orgoliile lui”, dar cu o tactică rodată a echilibrului și a menținerii aparențelor benigne: fiind „omul compromisurilor de nuanță și al negocierilor la nivelul semantismului fin”. Fost redactor al Stelei, Petru Poantă a văzut lucrurile din interior, circumstanță care-l face suplimentar credibil.
Cît privește alt nume de calibru al Clujului, Mircea Zaciu, o reținere liminară: „În Jurnal, se dezvăluie ca un om cu o disperată nevoie de ceilalți parcă pentru a-și satisface o altă nevoie, obsedantă, de bîrfă și suspiciune. Jurnalul dezvăluie un fel de plăcere autoflagelatoare de-a se ști victima unor conspirații”. Pe deasupra e corijată „ideea că Mircea Zaciu ar fi mentorul spiritual al Echinoxului, cam în modul în care a fost Titu Maiorescu pentru Junimea”, cu toate că refuzul e îndulcit prin termeni precum „afinitățile”, „generozitatea”, „entuziasmul tineresc” etc. pe care le-a probat în raport cu echinoxiștii. În continuare însă o, explicabilă în economia metodicei viziuni ardelene, apărare a antecesorului clujean. Caracterul său contradictoriu, nu o dată capricios, înclinația sa insistentă către faptul meschin, apucătura de scormonitor în stratul de jos al vieții literare sunt acoperite de elegante formule: „De fapt, el trăia profund frica heideggeriană «de nimic determinată», cu toate că îi caută determinațiile în regimul comunist”. Sau: „Trăia aproape visceral viața literară, atît în emergența ei diurnă, cît și în penumbra culiselor sale”. Natura tortuoasă și torturată a lui M. Zaciu, totuși robit, printr-o bizară lipsă de prudență lăuntrică, contextului greu acceptabil, natură care i-a umbrit neîndoios imaginea literară, nu poate fi însă total ocolită: „Descoperi cu uimire în Jurnal cu ce energie debordantă și risipitoare se consacra fie diverselor reuniuni publice ale tagmei, fie unor întîlniri secrete cu iz complotist”, mereu „pofticios de o bîrfă «subțire»”. Meritul său dominant, consubstanțiindu-se cu direcția proardeleană a cercetării lui Petru Poantă, este oricum incontestabil: „Criticul literar are sentimentul autorealizării ca individ recuperînd substanța unei tradiții eliberată de orice normă exterioară. Patriotismul este, în definitiv, expresia valorii individuale dublată de conștiința apartenenței la un spațiu de sensibilitate”. Nu mai puțin dificilă i se va fi înfățișat criticului caracterizarea lui Adrian Marino, așa-zicînd clujean prin adopție. Orgoliul acestuia, lunecînd spre impardonabilă răutate (a se rememora considerațiile la adresa lui G. Călinescu, cel care i-a tutelat începuturile) și spre o frenetică autoevaluare l-a despărțit în apreciabil grad de Clujul în care i-a fost dat de la un timp a domicilia: „În Cluj se va simți mereu un străin, orașul neînsemnînd pentru el decît un mediu avariat de provincialism. Dar din sentimentul violent al inadecvării la un univers cultural, pe care îl credea iremediabil minor, se naște ambiția formidabilă a dezmărginirii”. Întrutotul corectă constatarea cum că, în condițiile istorice în care scrisul nostru critic abia scăpase din chingile proletcultismului, Adrian Marino cultiva recuperator un umanism cu rigori raționale, o grilă scientizantă a cercetării literare, o vastă erudiție, deși, se cuvine precizat, factura ei compilatoare l-a oprit nu o dată de la liniile unei decizii personale. Adrian Marino apărea totuși „ca un savant restituit și nu ca un eventual critic militant”. Relativ puțin interesat de fenomenele negative ale epocii totalitare, se focaliza pe afirmarea proprie. În pofida marcantelor deosebiri dintre ei, atît Mircea Zaciu cît și Adrian Marino sufereau la Cluj de un complex provincial. Pe cînd cel dintîi „evada” prin nenumărate drumuri spre București, indispus de orașul în care, orice s-ar zice, a putut realiza o carieră de notorietate, cel de-al doilea aspira la o glorie peste hotare, închipuindu-se „paranoic, ca avînd un destin european”, după cum remarcă N. Manolescu. În schimb, în legătură cu Ion Pop, o armonizare cu armonia: „Avea o energie dezinvoltă și generoasă care, singură aproape, întreținea ambianța de fervori continue. A fost centrul unui grup, în aparență imposibil, în care nu existau privilegiați și luptă pentru putere. Prestigiul nu emana aici autoritate, ci pedagogia subtilă a unui amor intelectualis. (…) Sensibilitatea sa delicată, pudibonderia feciorelnică și un anume răsfăț și ingenuitate ne inspirau o afecțiune vecină cu un soi de adorație profană”.
Dar magnanimitatea lui Petru Poantă, cînd e vorba de calități de la o anume treaptă onorabilă în sus, cedează la întîlnirea cu literați din capul locului dubioși. În unele pagini numele acestora nu e menționat: „Din redacțiile acestora s-a născut însă și boema, în varianta ei fundamentalistă: boema alcoolică. Deceniile literare șase, șapte și opt au fost deceniile marilor bețivi. (…) Marii proletcultiști ai anilor ‘50, propovăduitori ai moralei comuniste, sunt și marii bețivi ai vremii. Băutura devine o modă căreia puțini i se pot sustrage. Abstinentul este un proscris, dizgrațiat de breaslă. Clujul literar nu face excepție. În anii ‘60 se pare că redacția Tribunei purta faima veselului flagel”. Altădată însă întîlnim o imagine vitriolantă a unuia dintre foștii „șefuleți” ai culturii clujene, Al. Căprariu. Modestul său merit se confruntă cu impardonabile defecțiuni: „pe uscat, avea agudezza, acea ascuțime manieristă a spiritului aptă de paradoxuri subtile. Alcoolul luat cu măsură i-o punea în spectacole de ironii feroce, care puteau însă declina, cu întreținerea consumului, în cinisme grobiene. Oricum, era o figură pitorească a Clujului, dar una «amfibiană», aparținînd deopotrivă boemei și nomenclaturii. Poet și publicist talentat, rămîne totuși un scriitor de linie secundă, principala lui operă fiind editura «Dacia». A construit temeinic o instituție și a dus-o eficient în spate mulți ani cu relațiile sale oculte”.
Cu toate acestea, e drept rar, iese la suprafață și fibra lirică a foarte înzestratului critic care a fost Petru Poantă. Deși exactitățile scrisului său sunt nutrite de sensibilitate, aceasta se ferește în genere de lumină prin retractilități care, compensator, dau substanță posturii analitice. O excepție, următoarea contemplație a unui „miracol” urbanistic clujean: „În lumina italiană a toamnei, cum îi zicea Mircea Zaciu, am avut aici revelația unui fel de miracol urbanistic: în simplitatea ei cumva ascetică, strada este elementul decisiv care organizează spațiul arhitectural, îi conferă interioritate și intimitate unei ambianțe atemporale. Fațada gotică a casei Matei din fundal completează armonia pietrificată a ansamblului. Nu avem de-a face cu o banală reabilitare a unei străzi. Prin nu știu ce intuiție, de natură mai curînd poetică, s-a reconstituit un holomer al orașului estetic al cărui farmec, pentru omul postmodern educat îl constituie atmosfera citadină în puritatea ei austeră. Deși fațadele clădirilor nu sunt restaurate, locul vibrează artistic prin chiar această atmosferă care predispune la reveria altui ev”. Cartea lui Petru Poantă închinată orașului său de suflet e una de interes maxim a subiectului. Cîteva diferențe de opinie în raport cu mine pe care le-am constatat în paginile sale au fost estompate de un bun simț organic al criticului, de strădania sa de-a da inclusiv derapajelor pe care le-a sesizat un loc în tabloul pozitiv, cu fundal patriotic, fără a-l prejudicia. I-am parcurs opera ultimă cu o dispoziție nostalgică, însoțită de umbra unui fost, cîndva, în profunzimea trecutului, la rîndul său, clujean.
Petru Poantă, Clujul meu. Ediție integrală,
Editura Școala Ardeleană, 2016, 642 p.