O adaptare a celebrului întunecat roman al lui Dostoievski, care a făcut furori în lumea teatrală românească acum peste treizeci de ani, este reluată la Teatrul Mic, de către regizoarea Nona Ciobanu. Adaptarea inițială aparținea lui Horia Lovinescu și Dan Micu, cel din urmă fiind și autorul unui răsunător, în epocă, spectacol cu acest text la Teatrul Nottara. Nona Ciobanu, regizoare cu apariții rare în teatrul românesc, a mai contribuit la scenariul spectacolului, realizând, ca să zic așa, o adaptare a adaptării, inventând un personaj și aducând în plan secund și ecouri din Demonii aceluiași romancier rus.
Cheia spectacolului de la Teatrul Mic este viziunea diabolică a acestei familii ciudate a Karamazovilor, cu trei fii la lumina zilei, adică legitimi și unul în penumbră, nelegitimul Smerdiakov. Diavolul este întruchipat de Ivan, cel care nu crede în Dumnezeu, un fel de filozof liber-pansist, cum ar spune Cațavencu, la început, evoluând încet-încet spre o stare constantă de nebunie. Cristian Iacob are forță în rolul Ivan Karamazov, își marchează evoluția, mai bine zis involuția, cea care demonstrează lumii că dacă-ți pierzi credința îți pierzi, într-un termen oarecare, și mințile. Pledoariile sale de la începutul spectacolului sunt acelea ale unui intelectual nutrit la ideile Iluminismului și ale lui Voltaire, dar sfârșitul este unul tragic pentru el, tragic pe care actorul, aflat la vârsta maturității creatoare, îl subliniază cu succes.
Cel care oscilează între Diavol și Dumnezeu, fiind, totuși, mai aproape de acesta din urmă, este Dmitri, un rătăcit în cele din urmă și el, chemat să plătească pentru o crimă pe care n-a săvârșit-o, uciderea tatălui său. Radu Zetu, în Dmitri, realizează momente de mare tensiune artistică. Tatăl, Feodor Pavlovici Karamazov, este întruchiparea măscăriciului occidental, însă în lumea rusă, cu exigențele și restricțiile ei, el este dincolo de bine și de rău, batjocorește orice și recade în starea de umilință tipic rusească, greu de crezut de aceea, iar Marian Râlea, un actor dintre cei cu apariții fulgurante pe scenele românești, îl conturează cu umor și pătrundere psihologică, la fel cum face, în continuarea acestui rol, cu celălalt personaj care îi este afectat, Străinul, de fapt adevărata întruchipare a Diavolului, cucerind desigur, și vizibil, inimile spectatorilor.
Tot universul acesta care balansează între credința fierbinte a lui Alioșa, inspirat de părintele Zosima, într-o foarte sensibilă interpretare a tânărului actor Rareș Florin Stoica, și nebunia atee a lui Ivan, se umanizează dar se și diabolizează încă prin câteva prezențe feminine, în primul rând aceea a Grușenkăi, femeia care, ea însăși, oscilează între cruzime și necredință și credință și îndurare, jucate de data aceasta cu subtilitate de Simona Mihăescu. Dar Diavolul feminin este Liza, cea care nici nu are de rostit alt text decât niște fraze stereotipizate de chemare a răului, care fierbe în ea și care ar vrea să se reverse asupra întregii lumi, începând de la microcosmosul familiar și până la dimensiunile universului. (O clipă ai senzația că ea este întruchiparea a însăși Rusiei, cea care a semănat atâta rău în lume, e drept, încurajată și de alții.) Liza este interpretată de Alina Petrică, o apariție care mărește întunericul din jurul acestei familii blestemate. Bogdan Talașman în Smerdiakov este când măscărici, asemenea lui Feodor, când un supus umil, când el însuși Diavolul, întrupare a răului.
Este o jonglerie cu răul în acest spectacol, pe care Nona Ciobanu a știut să o învie cu ajutorul acestor actori, dar și a altora, ca de pildă Oana Albu, în Rakitin, un personaj și el diabolic și umil, rău și niciodată bun sau Gabriela Iacob, o Katia pe alocuri fără relief, dar în unele scene căpătând reflexe ale acestui mediu distrugător de oameni și de minți.
Spectacolul prinde contur încă de la primele scene, regizoarea aduce în scenă și celebrul fragment al Marelui Inchizitor, care-l respinge pe însuși Hristos, într-o încercare a acestuia din urmă de a se reîntoarce pe Pământ, spunându-i verde în față: „nu avem nevoie de Tine, pleacă!” Aici, ca un fel de parodie a tragicei întâlniri imaginate de Dostoievski, Marele Inchizitor este jucat de însuși Ivan Karamazov, într-un fel de teatru în teatru, încredințându-i-se – ca parodia să fie completă – rolul lui Crist tocmai lui Smerdiakov, viitorul ucigaș, dar la sugestia lui Ivan, al lui Feodor Karamazov. În paranteză fie spus, fragmentul Marele Inchizitor a prilejuit un spectacol de mare profunzime la Teatrul Național din București, în urmă cu câteva stagiuni, cu întâlnirea, cum s-ar spune azi, de gradul nu știu cât, între Radu Penciulescu și Victor Rebengiuc.
Karamazovii Nonei Ciobanu au șansa să rămână, ca și cei ai regretatului Dan Micu, un reper al teatrografiei românești.