Am iubit întotdeauna cărțile și poate datorită acestei iubiri am încercat să duc o lectură mereu la capăt, oricât de nesuferită ori plictisitoare ar fi fost. Până acum câțiva ani, când otrăvită aproape fizic de un jurnal, în paginile căruia autorul se confunda cu o lingușeală grețoasă și se împăuna până la suprimarea trupului din dosul hainelor, am decis să nu-mi mai fac singură rău și să părăsesc cartea fix din punctul în care nu mă mai atrage. Din ziua aceea, în care am scris un articol ca să scot din mine otrava și am constatat că n-am reușit în realitate decât să mă otrăvesc mai tare, am jurat că nu voi mai scrie cronici negative. Iar hotărârea a fost urmată de un gest radical (sau firesc, depinde cum îl privești), căci am aruncat „obiectul greții” la un coș de gunoi (public). De atunci, n-am mai auzit nimic nici despre autorul respectiv, ca și când îl afundasem și pe el cu țeasta în coș. N-am regretat.
Nu întâmplător mi-am amintit de acest moment al biografiei personale. Pentru că o lectură recentă l-a reînviat. Numai că l-a reînviat într-un mod ciudat, căci toate întrebările și deciziile luate altădată și-au regăsit acum doar o jumătate de măsură. Am vrut să abandonez cartea, de câteva ori chiar, însă „un nu știu ce” m-a oprit de fiecare dată. Mi-am repetat că este o carte despre nimic, dar nici acest lucru nu a funcționat, dimpotrivă, mi s-a părut nu lipsit de interes să văd cam pe câte pagini se poate întinde nimicul. Cea mai mare tentație de a lăsa baltă „experimentul Soare”1 au fost fragmentele „à la Cioran”, o rețetă din nou la lucru, „efectul Cioran” ori „sindromul Cioran” iarăși activ. Plus pasajele în care sunt descrise aparent întâmplări reale, în care autorul epatează de fapt în pielea unui personaj marginal, obraznic, alcoolic, nebun, ca și cum e musai să apari mai interesant prin astfel de „alunecări” din normalitate. „S-ar putea să mă înșel”, mi-am spus de mai multe ori în timpul lecturii și nu sunt convinsă nici acum că nu am înțeles aiurea jurnalul lui Claudiu Soare. Însă incertitudinea aceasta a fost pozitivă, deși am stat mult în dilemă, să scriu, să nu scriu. Nu voiam nicicum să-mi încalc un jurământ vechi. Pe urmă, m-am gândit că aș putea lua această cronică drept o provocare și mi-am propus să nu atac o carte de ne-elogiat.
„La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul”, stă scris în Evanghelia după Ioan. Dacă este așa și dacă ni-l închipuim pe Dumnezeu rostind câte ceva prin fiecare dintre noi, cu gura noastră, cum e vorba din popor, atunci când discursul, oricât de bine ar potrivi în el cuvintele, oricât de împănat ar fi cu metafore și afundat cu totul în șerbetul metafizicii, refuză cu înverșunare să se exprime cu sens, nu-ți mai vine să crezi că e lucrătură divină. Decât dacă Dumnezeu este capabil de răzbunare. Dar să lăsăm încărcătura mistică deoparte. Îmi doresc mai mult să privesc de la distanță independența cuvintelor, să le știu solidare, între ele, nu cu noi înșine, nici cu gândirea ori sentimentele noastre. Iar atunci când sunt cerute de mintea umană și aparent controlate de ea, cuvintele să se revolte nespunând nimic. Cu adevărat, ele vor să iasă la lumină, având deopotrivă o semnificație, dar numai când sunt în acord cu trăirea. Ele nu pot fi păcălite, duse cu zăhărelul, dimpotrivă, ele sunt cele care îl amăgesc pe autor, iar în spatele cortinei râd laolaltă de naivitatea lui. Cititorul își va da seama de revoluția ascunsă a cuvintelor. Ele pot urma fidel firul gândirii, se pot așeza în pagină după voința creatorului și totuși vor păstra mereu ceva găunos înlăuntrul lor.
Am fost foarte uimită în timpul lecturii jurnalului lui Soare și m-am tot întrebat cum este posibil să ai impresia că spui ceva fundamental, că îți exprimi dezamăgirea de oameni, de viață, de divinitate, și totuși țâfna ta existențială să nu treacă prin cuvinte, să nu răzbată deloc spre cititor. Singurul răspuns a fost cel al inautenticului practicat în absența trăirii. Una pe care autorul o și recunoaște, chiar de la început: „Această carte, în fond, este ingrată față de timpul pe care îmi închipui că l-am trăit gândindu-mă la el ca la un viitor de care am dispus”2. După frustrarea nereușitei în literatură, exprimată direct și în mai multe locuri din carte, Claudiu Soare virează brusc spre filosofie, plonjează în fragmente mai mult sau mai puțin metafizice, în exercițiul unei gândiri nu în marginea trăirii, ci a unei închipuiri de trăire. Înclin totuși să cred că autorul este suficient de inteligent cât să-și fi propus chiar un astfel de experiment. Mai concret spus, s-a gândit că abordând arsenalul filosofiei va câștiga bătălia, adică gloria. În literatură, inautenticul este mai ușor de văzut, îți sare în ochi aproape de la prima frază. Filosofia, obișnuită să bată adesea apa în piuă, operând mai bine cu gândirea decât cu trăirea, poate fi câteodată o soluție salvatoare.
O aserțiune adevărată, cel puțin în parte. Și aș fi fost tentată poate să declar că experimentul i-a reușit, dacă nu m-ar fi contrazis, de la un capăt la celălalt, înseși propozițiile adunate în Extaz. Jurnal ingrat. Nu cred să mă fi făcut vreo carte mai conștientă de libertatea și, mai ales, de solidaritatea cuvintelor, iar din acest punct de vedere, lectura ei a fost un câștig. Poate singurul, totuși o trezire nu e deloc puțin lucru. E un fel de a învăța să dai cuvintelor ce este al cuvintelor, adică trăirea. Să nu încerci să le amăgești, căci le pornești pe dată împotriva ta. Iar pe urmă, ți se poate întâmpla și ție rușinea de a exprima nimicul pe zeci de pagini, deși în imaginație ai trăit destul și ai gândit destul asupra acestei trăiri închipuite. Lui Claudiu Soare i s-a părut poate că este totuna: când știi atât de bine limitele trăirii și felurile posibile în care specia umană se poate învârti între ele, nu mai e nevoie să fii și tu uman. Dar cuvintele i-au demonstrat că nu are dreptate. Și acesta este mesajul care ajunge firesc la orice cititor, cel puțin la unul care știe să citească.
N-am înțeles cuvântul „extaz” din titlul volumului, deși am căutat să-l identific pe tot parcursul jurnalului, în fiecare paragraf. Nici Soare nu-l explică, așa cum își explică ingratitudinea. Poate este extazul în fața scrisului, ori în urma lui. Însă scrisul lui nu pare totuși să fie o eliberare. Și dacă tot m-au enervat destul pasajele „cioraniene”, era inevitabil să nu mă gândesc și cât de improprie ar fi comparația între cei doi autori. Nu e de-ajuns să fii român, să trăiești la Paris, să scrii și să îți exprimi ura față de toți și de toate. La Cioran scrisul era terapeutic și toate sentimentele și gândurile lui, din cărți ori din caietele de însemnări, lovesc și în cititor, în egală măsură.
Extaz. Jurnal ingrat mi s-a părut, mai curând, o carte ieșită dintr-o frustrare a scriitorului fără glorie și o altă cale în încercarea de a obține gloria. Chiar și așa, pe ocolite, împrumutând limbajul filosofiei, considerat jurnal extim și exprimând o dezamăgire universală a unui „revoluționar al gândirii”… Dezamăgirea este una strict personală. În care Dumnezeu nu are nici un amestec. Un jurnal despre nimicul care nu poate să tacă, acesta este extazul lui Claudiu Soare! Unul pe care și-l trăiește conștient, dar care, din păcate ori ba, nu poate fi împărtășit.
_______________
1 Claudiu Soare.
2 Claudiu Soare, Extaz. Jurnal ingrat, Editura Humanitas, București, 2014