Pe orbita revelaţiei, de Vasile Andru, colecţia Memoria clepsidrei, Editura Junimea, 2017, 150 p.
Un ultim interviu al lui Vasile Andru (2015), intitulat paradoxal: „Mă consider un scriitor postum” – de regăsit în paginile finale ale volumului.
Memorialistică şi portrete care te duc cu gândul, în principal, la anii 1988-1989. De la, sau din preajma redacţiei revistei Viaţa Românească, despre care Andru spune că era „turnul meu de fildeş din acei ani”, care „era totuşi un turn cu două ieşiri. Una spre linişte şi mister religios, spre abisul fiinţei; alta spre stradă, spre colţii cenzurii, spre prigoniţi, spre exil”. Alternativele nu se exclud: „Mistica este o cale, literatura este o profesie. Amândouă au superlativele lor. Când ajunge posibil model, un artist nu este nici modernist, nici suprarealist, el este doar mare”. Pe vremea când multiculturalismul şi globalizarea nu se inventaseră (dar chiar şi mai târziu, în 1995, când Vasile Andru o întâmpină pe Regina Ana la Mănăstirea Brâncoveanu-Sâmbăta de Sus), autorul întâlneşte oameni de seamă în călătorii şi peregrinaje, sau pur şi simplu din întâmplare, cum e cazul unei prezenţe transparente şi luminoase, Doamna Raisa Gorbaciova, când coloana oficială s-a oprit în mod imprevizibil pentru câteva minute (8 iulie 1989, ora 11:45, pe Calea Victoriei, la doi paşi de redacţia V. R.). Din „întâmplare, coincidenţă sau sincro-destin”, cum altfel?!
Vasile Andru crede în optimizarea umană, în trecerea de la informaţie la revelaţie, în spargerea graniţelor legate de spaţiu sau de timp, cum exemplari sunt cei 14 ani (1954-1968) în care Antonie Plămădeală trece de la prigoană la „magna cum laude” şi de la iadul puşcăriilor comuniste româneşti la Oxford: „Cultura străină nu-i un cal troian. Un doctorat la Oxford (cazul Antonie) sau un doctorat cu o teză Yoga (cazul Mircea Eliade) nu-s un cal troian… şi nu slăbesc apartenenţa la naţia română!”. În carte sunt surprinse mirabile întâlniri cu Părintele Dumitru Stăniloae, Ion Ladea, ultima baronesă din familia Lovendal, Radu Mareş, Mario Sorin Vasilescu.
drumul furnicilor şi câteva escale printre nori. un dialog cu Constantin Abăluţă, casa de pariuri literare, 2017, 150 p.
Club A fiind văzut ca un loc geometric al libertăţii, nonconformismului şi al experimentului (în domeniul muzicii, literaturii sau arhitecturii), dar şi al valorilor autentice, nu e de mirare că acesta a fost punctul de întâlnire între Constantin Abăluţă şi un cristian. Şi totodată punctul de pornire, în februarie 2011 până în aprilie 2017, al unui dialog transgeneraţional, între cei doi protagonişti fiind o diferenţă de vârstă de 4 decenii. „Arhitect diplomat, Constantin Abăluţă a renunţat la meserie pentru a deveni, la 31 de ani, scriitor liber-profesionist. Poet, prozator, autor dramatic şi traducător (peste 30 de cărţi traduse), la un moment dat vicepreşedintele PEN Club-ului Român, scriitorul e un personaj de o discreţie absolută. În spatele celor aproape 50 de volume personale se ascunde un artist rafinat, dar şi un om de o generozitate rar întâlnită, un artist în mult mai multe sensuri decât ţi-ai putea imagina la o simplă privire. La aproape 80 de ani, rămâne un scriitor încă de descoperit. Din fericire, omul e plin de proiecte, ceea ce sigur îi va surprinde pe mulţi. Avem în Abăluţă dovada vie a eruditului care-şi vede cu migală şi răbdare atipică vremurilor de opera lui, pe cel mai complicat drum artistic posibil: drumul furnicii” – aşa îşi prezintă un cristian intervievatul.
Despre el însuşi, Abăluţă spune: „tot ce scriu e mai mult sau mai puţin dictat, cuvintele îmi vin de la sine sub degetele ce caligrafiază ori tastează litere, e un continuum de inspiraţie textuală şi inspiraţie globală, conţinutistică, factuală. Un film văzut ieri seară trece cu câteva din sensurile lui principale în biografia personajului central din nuvela la care lucrez şi-mi dau seama de ce de o săptămână întreagă nu mai putusem scrie un singur rând: personajul meu aştepta să văd filmul cu pricina ca să-şi poată rotunji destinul. Sunt inter-acţiuni între informaţiile diverse care zboară prin aer: artă, politică, sport, la televizor ori pe viu, ori între personajele pe care le-ntâlneşti fără să vrei. Îmi aduc aminte de tânăra fata care ţinea în podul palmei o tabletă şi, arătându-i-o farmacistei, o întreba: ştiţi ce tabletă e asta? Farmacista nu ştia, o întreba pentru ce afecţiune a fost prescrisă. Fata nu ştia nimic, spunea doar: O vecină m-a trimis să întreb… Nu-i aşa că viaţa e o nebunie?”.
Cât despre compromisurile vieţii literare din ultima jumătate de veac până în prezent, Constantin Abăluţă este tranşant, de vreme ce tinerii de acum îi judecă inflexibil pe cei de-atunci (anii 1960-1970) „de parcă generaţiile noastre ar fi trăit în minte cu perspectiva căderii zidului de la Berlin”: „Eu cred că proletcultismul (care este egal cu bestseller-ismul cu orice preţ) acceptat în deplină libertate este cel mai compromiţător”.
Mistica poeziei. Lecturi în literatura contemporană, de Radu Vancu, Editura Muzeul Literaturii Române, 2013, 262 pag.
Nu se poate estima dacă John Berryman, cu a sa „metabolizare a Tradiţiei”, cum o numeşte Radu Vancu (n. 1978), va putea schimba, la nivel individual şi la nivel de generaţie poetică, în România, tot ce a schimbat Mircea Ivănescu, fiindcă trebuie să recunoaştem ceea ce este de recunoscut, dar „ceea ce-l face pe Berryman un poet puternic, în sensul lui Harold Bloom, e tocmai aliajul acesta dintre un anarhism mistic și confesiv, pe de o parte, și rapelul necontenit la Tradiție și la tehnică, pe de alta. Adică dintre côté-ul mistic și cel rațional-tehnic. E una dintre lecțiile marilor poeți americani, de la Pound și Eliot la Berryman, și e una dintre speranțele mele că poeții de azi o vor înțelege & practica ei înșiși. În fond, e vorba despre același imperativ al onestității care l-a făcut pe Umberto Eco ca, încercând, în Kant și ornitorincul, să gândească despre semioză, să admită că e necesară o discuție preliminară despre ființă. Or, a discuta azi despre ființă în filozofie e la fel de ridicol & inavuabil ca a discuta despre o intensiune mistică a poeziei și a vorbirii despre poezie. Știind bine aceasta, conștient de riscul de a părea desuet și anacronic, Eco notează liniștit: «Nu e vorba de delir de omnipotență, ci de o îndatorire profesională». Așadar, pe scurt, despre aceasta este vorba: Mistica poeziei e vorbirea despre poezie a unui mistic relaxat, lucid & apostat, care înțelege că e îndatorirea lui profesională să vorbească astfel.” Interesant şi meritoriu este faptul că, dincolo de „îndatorirea profesională”, Radu Vancu aminteşte despre începuturi pe care alţi autori (nu numai tineri) simt mai tot timpul nevoia să le escamonteze / exorcizeze, dar care dau farmec şi autenticitate apropierii de literatură şi chiar literaturii ca atare, începuturi care înseamnă, de fapt, cu o sintagmă intrată în uz, „întâlniri admirabile” cu oameni de tot felul, nu numai literaţi, ba dimpotrivă: „unul dintre marii mei prieteni de la începuturile tatonărilor mele literare, un sudor cunoscut de mine în crama Naţional de pe Podul Minciunilor, cel care-mi pusese la şaptesprezece ani în braţe Levantul, Ieudul fără ieşire şiArta Popescu, oricând capabil să recite zeci de minute în şir pagini din Cioran, Proust & Cărtărescu (triada lui supremă, stelele fixe ale constelaţiilor lui interioare) – prietenul meu însuşi, aşadar, era icon-ul insuficienţei ăsteia: nu cred c-am cunoscut pe cineva care să creadă mai intens mistic în literatură decât el, care practic nu făcea nimic altceva, în afara celor opt ore zilnice de muncă abrutizantă, decât să citească hectare de poeme, realmente compulsiv şi cu toate acestea era un poet mediocru. Credinţa nu-i adusese nici măcar un gram din uraniul radioactiv al geniului. Ba cred că nici măcar talent, la urma urmei.”
Peisaj lăuntric. Poezii din închisoare, de Demostene Andronescu, ediţia a IV-a (revăzută şi adăugită), Editura Manuscris, Piteşti, 2017, 200 p.
Născut la 3 decembrie 1927, în Vrancea, Demostene Andronescu este întemniţat la 25 de ani. În prefaţa semnată de Marina Dumitrescu, sunt de găsit lămuriri pentru cei care nu au aflat încă de existenţa, forţa şi vitalitatea năucitoare a unui creator de excepţie, care a ştiut să reziste lăuntric în faţa terorii: „Deţinut politic în mai multe închisori, între 1952 şi 1964, Demostene Andronescu întrupează forţa spontană a celor care, în situaţii liminare, s-au convertit la poezie. De altfel, lucrul cel mai greu de imaginat, citind Peisaj lăuntric, este tocmai faptul că autorul a izvorât versuri doar în perioada detenţiei – nici înainte, nici după. […] Pe acest fundal, creaţia lui Demostene Andronescu devine o mostră providenţială, sintetizând toate palierele: istoric, spiritual, moral, psihologic, estetic. A posteriori, el apare ca unul «ales» să transmită chintesenţa unei specii literare de răscruce”. Cărui Dumnezeu să te adresezi oare în rugăciune când un confrate bolnav, în vârstă de 75 de ani, cere să fie dus de la izolare la infirmeria închisorii şi este lăsat de izbelişte de gardieni, abandonat ore în şir, în ciuda solidarizării celorlalţi deţinuţi politici (ulterior s-a aflat că bătrânul era îndrăgitul scriitor Constantin Gane, care a reuşit să mai supravieţuiască încă doi ani în detenţie): „În seara asta, Doamne, Te vei culca flămând./ Azima rugăciunii n-o vei avea la cină,/ Nici blidul de smerenii, nici stropul de lumină/ Ce-mi pâlpâia alt’dată în candela din gând.// Sunt prea sărac, Stăpâne, nu am ce-Ţi oferi/ Să-Ţi stâmpăr foamea, furii mi-au tâlhărit cămara/ Şi de puţinul suflet ce îl păstram ca sara/ Să am, ca tot creştinul, cu ce Te omeni.” Între deznădejdea care îşi arată colţii hidoşi şi credinţa în rânduiala cerească este o pojghiţă ce pare firavă, dar nu se lasă anihilată, chiar dacă încercările nu se mai termină: „Iar îmi vine să muşc zare,/ Iar îmi vine să rod cer,/ Iar sunt fund amar de mare,/ Iar mi-e sufletul piper// Iar mă ia în coarne răul,/ Gândurile iar mă frig,/ Iar îmi spumegă pârăul,/ Iar mă-ndoi, iar mă-ncovrig.” Trecutul este spulberat de un prezent apăsător, o pârgă a morţii, o oprire în loc a timpului, care nu mai are de ce să se scurgă: „Câţi ani s-au scurs? Sau câte veşnicii?/ Mai sunt afară oare oameni vii?/ Pe cer răsare tot acelaşi soare?/ Mai înfloresc şi-acum salcâmii oare?/ Mai trece viaţa din părinţi în prunci?/ Şi codrul freamătă tot ca şi-atunci?// Sau poate lumea a pierit demult/ Şi zgomotul ce-adeseori l-ascult/ E numai plânsul sufletului meu/ Ce-şi caută odihnă-n Dumnezeu.”
Postfaţa este scrisă de Răzvan Codrescu. Volumul include şi interviul „Poezia mi-a fost rugăciune în puşcărie. N-aş fi supravieţuit fără ea”, acordat lui Claudiu Târziu de către Demostene Andronescu. Editura Manuscris publică volume de memorii şi biografii, albume, audiobooks şi documentare video pe teme legate de detenţia politică anticomunistă, colectivizare şi rezistenţă în România.
Europeretta. Teatru, de Goran Stefanovski, Editura Tracus Arte, 2016, 360 p.
Lidija Dimkovska îl vede pe Goran Stefanovski (n. 1952, Bitolia) ca fiind „tot ce are mai bun dramaturgia macedoneană”, iar Dominique Dolmieu punctează reperele definitorii ale unui autor multipremiat, de platformă internaţională, care vede salvarea fiinţei umane prin autenticitate, refuzul absurdului, al dublului standard, prin Artă, Nebunie, Revoluţie: „Sunt captate fapte diverse şi fabule clasice, auzul prinde cele mai fine zvonuri ale timpului. Călătoria se face cu depăşiri, telescopaje, ciocniri cu improbabilul, ambuscade. Veţi ajunge, în forţă, într-un teritoriu al discordanţei. Slav şi meridional. Sudic şi oriental. Vă aflaţi în lumea lui Goran Stefanovski”.
Rotiţă a unui mecanism ce nu are cum se adapta, omul social, expresie a grijii statului multilateral faţă de cetăţenii mai vechi sau faţă de imigranţii de la periferia Europei, ÎNGRIJITORUL („un bărbat de carură puternică”) nu scapă ocazia să se pronunţe aşa: „Nenorociţii dreacu! Fleoarţe. Ticăloşi. Găoaze. Duşi cu pluta. Numa faţa de ei. Căzuţi de la curu’ camionului. Într-o zi o să vă treziţi morţi. Câţi şomeri avem aici în ţară? Milioane! Şi statul dă bani şi case la oricare ne pică din vrun camion. Ne scuipăm plămânii să ne-ajungem şi noi cumva şi ei vor toate de-a moaca, peste noapte. Corcituri nenorocite. Se-nmulţesc ca iepurii. Put. Nu-s în stare să-nveţe o limbă străină. Cunosc un singur cuvânt, «beneficiu». Vă rog, puteţi să-mi daţi şi mie un apartament? Poftim apartament. Vă rog, puteţi să-mi daţi bonuri de masă? Poftim bonuri de masă! Vă rog, puteţi să-mi daţi asigurare medicală! Poftim asigurare medicală. Vă rog, puteţi să-mi daţi televizor color, eh, nu cu diagonala de 40, poate-aveţi de 101! Vă rog, puteţi să mă scărpinaţi la coaie? Şi se rânjesc ca nişte şobolani ce sunt, cu dinţii de aur. (Îşi arată tatuajele de pe umeri şi braţe. Sunt simboluri neonaziste.) S-a făcut timpul de-o cruciadă. Ştiţi ce vreau să spun. Mănuşa a fost aruncată! Ziua judecăţii! Vor fi râuri de sânge. Şi când o veni ziua aia! eu vreau să fiu gata. Nişte nespălaţi. Nişte căcaţi. Maimuţoi. Cei mai de jos. Paraziţi. Lipitori. Feţe de capac de budă… Ar fute şi-un şarpe ăştia, numai să-l ţină careva de cap.”
Volumul conţine piese de teatru şi câteva eseuri. Traducerea le aparţine Ioanei Ieronim şi actorului Filip Ristovski. Antologie şi postfaţă de Ioana Ieronim.