Angajat într-o discuţie lejeră, de calinerie şi răsfăţ, într-un interviu de televiziune recent, unul dintre criticii noştri literari cei mai spumoşi (un ironist şi mucalit sadea; din ngr. Μουϰαλίτης) deplângea cu un aer sever faptul de necrezut că nici până astăzi omenirea nu a descoperit cine este inventatorul cuiului… Cum un prieten tocmai mă trimisese în legătură cu originea unui cuvânt la eruditul Aulus Gellius, m-am hotărât să cercetez acolo (id est „Noctium Atticarum”) şi chestiunea cuiului. La fel de încurcată, vă mărturisesc, ca tâlcul snoavei din celebra povestire populară Cuiul lui Pepelea (vai!) din colecţia lui Tudor Pamfile! În cele din urmă, deşi celebrele Nopţi atice nu mi-au putut furniza nici ele vreo pistă privind numele născocitorului preţiosului nimic, tot am dat, ca să zic aşa, de un fir. În Cartea a X-a, capitolul 9, intitulat Care erau formaţiile de front ale armatei romane şi prin ce cuvinte erau denumite aceste formaţii, Aulus Gellius scrie: 1) „Există termeni militari prin care de obicei sunt numite diferite formaţii ale armatei pe câmpul de luptă: frons (front), subsidia (rezervă), cuneus (cui), orbis (cerc)… etc., etc. 3) (Aceştia) sunt împrumutaţi de la lucrurile care în mod propriu se numesc astfel şi cu care au asemănare formaţiile de front ale armatei”. La subsol, însă, autorul Introducerii şi Notelor ce însoţesc singura traducere integrală în româneşte a Nopţilor atice (Editura Academiei, 1965), reputatul romanist Iancu Fischer se simte dator să precizeze: „Nu toţi termenii înşiraţi de Gellius sunt la fel de frecvent folosiţi; semnificaţia unora dintre ei e obscură. Frons e şi partea exterioară a unei fortificaţii şi «front», partea avansată a unei unităţi militare. Subsidia, opus lui frons, sunt trupele de rezervă şi din ariergardă. Cuneus e o linie de bătaie în formă de colţ; desemnează de asemenea un corp de cavalerie” (vezi op. cit. pag. 250). Jubilând că la început a fost cuiul şi abia apoi toată întinsa gamă de zurbe pentru care ne pregătim şi ne înarmăm de milenii până în dinţi…, aş adăuga, la rându-mi, dacă mai era nevoie, că un „colţ” nu trebuie asimilat întotdeauna cu caninul în formă de cui, eventual, al animalelor carnivore, fiind el adesea doar un fragment dintr-un dinte… Nu vreau să fac aluzie sau să dezvolt aici vreo teorie cu privire la procesul tortuos de păstrare a purităţii sau naşterii ambiguităţii sensurilor unor cuvinte latineşti în decursul evoluţiei lor istorice. Destul să subliniez faptul că învăţatul „antonian” era un preţuitor al scriitorilor vechi latini şi a operei acestora, din care cita şi lua exemple ori de câte ori se considera chemat să apere puritatea limbii latine. Pentru o asemenea întreprindere de cele mai multe ori recurgea la autori pe care contemoporanii săi îi uitaseră cu totul. În capitolul următor, de pildă, al aceleiaşi menţionate cărţi X, Gellius ne oferă, cumva, pe linia semnalată şi de I. Fischer (care însă nu e – să ne înţelegem – şi cea dominantă!) o fantezistă dar plină de poezie explicaţie a obiceiului vechilor greci şi romani de a purta inelul în degetul imediat după cel mic de la mâna stângă. „Apion spune în cărţile sale intitulate Egiptiace – scrie Aulus Gellius, folosindu-se, iată, de prestigiul unui exemplu pe care, în principiu, nu-l putem contesta, fiindcă, din păcate, scrierea lui Apion nu s-a păstrat! – că la disecţia corpurilor omeneşti, care se practica în Egipt şi pe care grecii o numeau anatomie, s-a descoperit un nerv foarte subţire, care porneşte de la degetul despre care am vorbit şi ajunge la inima omului. De aceea n-a părut fără raţiune ca să fie împodobit tocmai acel deget care pare a fi în unire şi legătură directă cu conducerea inimii” (op. cit., pag. 251). Cu nota ştiinţifică seacă de secol XX a lui I. Fischer, el însuşi un emul tardiv al lui Aulus Gellius, cu ale cărui Nopţi atice şi-a trecut cu brio doctoratul, şi anume că: „Nervii inelarului stâng nu se disting prin nimic de ceilalţi nervi ai degetelor”!
Din câte se ştie astăzi, Aulus Gellius s-a născut probabil între anii 125 şi 128 e.n., în timpul domniei împăratului Hadrian, şi a murit în jurul anilor 170… Singura operă păstrată (dar nu şi scrisă, după unele surse) este Nopţile atice, publicată, în opinia unor cercetători mai noi, în 165, conform unui calcul complicat ce trimite la anul teribilei sinuciderii a sofistului Peregrinus Proteus. În antichitate ea a fost citată elogios de puţini învăţaţi, dat fiind caracterul ei de „culegere” de texte ori excerpte şi rezumate de interes, la vremea respectivă, strict informativ… Macrobius, se spune, a introdus câteva capitole din Nopţile… în Saturnaliile sale, citate la rândul lor de Marcellus Nonius, menţionate şi ele în Evul Mediu de Roger Bacon, Petrarca sau Boccaccio. În timpul formării limbii franceze medii, când Nopţile atice încep să circule în spaţiul galic, Aulus Gellius este numit când Cicaron, când Aulu Gelle. Textul lucrării compus din XX de cărţi a dispărut la sfârşitul antichităţii. Cărţile I-VII au circulat independent de IX-XX, iar cartea a VIII-a s-a pierdut, cu excepţia indicelui. Lucrarea a fost recuperată şi a apărut In Domo Petri de Maximo, la Roma în 11 aprilie 1469, cunoscând nu mai puţin de 10 ediţii tipărite în secolul al XV-lea. Cea mai veche ediţie critică fiind cea realizată de Jakob Gronovius în 1706. Aulus Gellius a studiat la Roma şi Atena, avându-l, printre alţii, ca profesor pe Suplicius Apolinarius. Maeştrii săi preferaţi, citaţi adesea în Nopţile atice, au fost Favorinus (philosophus) şi Fronto, retorul, reprezentantul roman al celei de a doua sofistici (în descendenţa sofiştilor din vremea lui Socrate). Ultimul manifesta o grijă specială pentru proprietatea termenilor şi diferenţierea sinonimelor, unde autoritatea supremă o constituiau vechii autori. Pentru Fronto, cercetarea şi cunoaşterea amănunţită a literaturii acestora, din care trebuiau analizate şi memorate lungi şi semnificative extrase, reprezenta un imperativ prioritar în formarea tinerilor. Dedicat studiului cărţilor, dezbaterilor de idei, călătoriilor de plăcere şi ceasurilor de desfătare în biblioteci şi librării, alături de prieteni, precum Iulius Paulus (lăudat pentru blândeţea caracterului: vir bonus, dar mai ales pentru erudiţie: doctissimus), Iulius Celsinus sau Annianus (autor de versuri licenţioase: fesceninini), fără o avere considerabilă, Aulus Gellius nu a fost o personalitate de prim rang a vieţii publice din timpul său, ocupând doar temporar, se spune, funcţia publică de judecător. A fost în schimb, aşa cum întelegem prea bine din rafinata Prefaţă a cărţii sale, „un bărbat civilizat şi cult”, un iubitor împătimit al celor şapte arte liberale (liberales: „demne de un om liber”), respectiv, de gramatică, retorică, dialectică, geometrie, aritmetică, astronomie şi muzică. Lor le-a acordat şi sacrificat Aulus Gellius ceasuri lungi din noapte şi zi, găsind o plăcere deosebită în a citi şi a asculta pe alţii mai învăţaţi, a cerceta şi a-şi pune întrebări, a scrie sau a comenta ceea ce îndeobşte nu poate fi găsit sau a fost banalizat cu totul în cărţile de şcoală.
Scrise fără un plan prealabil, Nopţile atice („Pentru că am început să mă amuz cu scrierea acestor însemnări în lungile nopţi de iarnă în Atica, le-am intitulat Nopti atice”) cuprind un material de o diversitate tulburătoare, adunat cu osârdie în fişe de „un diletant cu multilaterală curiozitate”, cum îl defineşte I. Fischer pe Aulus Gellius în excepţionalul său studiu introductiv din 1965 (vezi op. cit., pag. XXXVI), un fond de informaţii şi documente având ca surse atât prelegerile profesorilor săi de la Roma sau Atena şi consultarea diverselor lucrări filologice sau istorice cât şi tot ceea ce, practic, solicitându-i interesul, Aulus Gellius s-a străduit să păstreze, notându-şi meticulos ori depozitând pur şi simplu într-o memorie cu adevărat impresionantă. Ulterior, „în tratarea materiei, scrie Aulus Gellius în Prefaţă, am urmat ordinea întâmplătoare în care au fost făcute extrasele. (…) Mi-am adunat astfel un material ajutător pentru memorie, un fel de provizie literară, pentru ca atunci când aş fi avut nevoie de anumite fapte sau cuvinte, pe care întâmplător le-aş fi uitat şi mi-ar fi lipsit cărţile din care le adunasem, să le pot găsi şi extrage cu uşurinţă”. În mod evident, cu tot ceea ce le apropie sau desparte, Nopţile atice trebuie puse în relaţie cu acel curent care s-a dezvoltat în literatura antică latină până spre mijlocul secolului II e.n., acea orientare adică în care historia era opusă analelor sau, altfel spus, în care istoria se subordona literaturii (prin interesul pentru anecdotă, importanţa acordată calităţii artistice a înşiruirii faptelor şi abandonarea scrupulelor de exactitate şi documentare). Să nu uităm că în această perioadă s-au afirmat istoriografi precum Titus Livius sau Cornelius Tacitus, învăţaţi care au imprimat un pronunţat caracter literar istoriografiei romane. Concurând până la un punct tendinţa respectivă, pe care nu o respinge de plano, grupul literar din care făcea parte şi Aulus Gellius, prin interesul acordat cu precădere textelor vechi, etimologiei, explicării cuvintelor rare sau cercetării „obscurităţii” vreunei opere necunoscute, reuşeşte în paralel o spectaculoasă emancipare şi, efectiv, o sporire insurgentă a ariei de cuprindere a obiectului filologiei faţă de literatura propriu-zisă. În această ideee, trebuie amintit că, după Cicero, cu un secol şi ceva mai devreme, obiectul filologiei presupunea numai: 1) poetarum pertractatio (explicarea poeţilor); 2) historiarum cognito (cunoşterea istoriei); 3) verbarum interpretatio (interpretarea semnificaţiei cuvintelor); 4) pronuntiandi quidam sonus (intonaţia debitului verbal). Dedicată copiilor săi ca recreaţie, „când celelalte ocupaţii le vor îngădui răgaz de odihnă şi destindere sufletească”, prin caracterul compozit, pasiunea evidentă pentru insolit şi gustul pentru anecdotic, Nopţile atice pot fi considerate o mică enciclopedie (din gr. Enkylios paideia, folosit însă abia în secolul al XVI-lea, cu sensul într-un cerc al cunoaşterii), „o operă – îl citez încă o dată pe profesorul Iancu Fischer – pentru un cititor grăbit căruia i se furniza o sumă de cunoştinţe utile în viaţa mondenă, agreabile totodată, care să-l ferească de ignoranţa ruşinoasă şi erudiţia sterilă”. De altminteri, subliniază Aulus Gellius în aceeaşi Prefaţă, scurtele învăţături pe care le vor găsi cititorii în cartea sa „sunt de natură să facă spiritele oamenilor mai viguroase, memoria mai ascuţită, exprimarea mai măiestrită, vorbirea mai corectă şi desfătarea în timpul liber sau în distracţii mai nobilă”. Privit prin această prismă, omul cult nu e cel care aprofundează cunoştinţele şcolare, ci acela care le completează şi amplifică, dobândind o cultură enciclopedică, de la înălţimea căreia îşi perfecţionează caracterul şi îşi poate permite îndreptarea atenţiei către detaliile curioase, către anecdotă! Adresate mai curând obişnuiţilor şi iubitorilor de literatură (cultura generală la romani, se ştie, era un deziderat ce se realiza graţie cunoaşterii literaturii!), Nopţile atice ar trebui ferite, avertiza caustic Aulus Gellius, de „cei ce nu şi-au sacrificat niciodată din orele de noapte pentru astfel de ocupaţii şi nici nu şi-au cizelat spiritul prin discuţii şi controverse cu alţi ostenitori în domeniul aceleiaşi muze, ci s-au dedicat în întregime afacerilor şi preocupărilor lor materiale (…). (Căci) există o veche zicătoare: «N-are nimic de-a face gaiţa cu lira, porcul cu maghiranul»”. De acord întrutotul cu încheierea atât de modernă a unui scriitor cam de vreo şapte ori trisaecolisenex (mai bătrân de trei secole), n-aş vrea să uit să amintesc totuşi că Günter Grass (1927-2015) ne atrage atenţia în sens contrar în Decojind ceapa (după un curs fictiv de bucătar urmat într-un lagăr!), stăruind că porcul preparat fără măghiran sau gâsca fără peliniţă n-au niciun chichirez…
Şi cu asta, departe de a închide sau a da la o parte ademenitoarele Nopţi…, reiau cu indicibile delicii de unde am rămas „lectura” Cărţii a X-a (un eşantion ilustrativ cumva al întregului), cu convingerea exagerată, poate, că demersul meu nu va rămâne fără urmări pentru bunăstarea intelectuală a cititorului de azi de pe malurile bătrânului Istru, urmaş indubitabil, prin idiomul de origine romană, dar şi ca seminţie, al împăraţilor Traian şi Hadrian; ultimul, contemporan de netăgăduit cu Aulus Gellius. Întâmplător sau nu, acesta scrie, în capitolul VII al cărţii amintite mai sus, în felul următor (iar îngrijitorul ediţiei, vezi op. cit., pag. 250, notează că „Informaţiile lui Gellius sunt corecte”): 1 „Dintre toate fluviile care se varsă în marea din cuprinsul imperiului, pe care grecii o numesc Marea interioară, se socoteşte îndeobşte că Nilul este cel mai mare. Sallustius scrie că al doilea ca mărime este Istrul (Sallustius, Historiae, III. Istrul, lat. Hister, e Dunărea). 2 Varro însă, când vorbeşte despre partea pământului numită Europa, pune între primele trei râuri ale acestui continent şi Rodanul (Varro, Antiquitates humanae, XIII. Rodanul, Rhodanus e Ronul), pe care-l socoteşte ca rivalizând cu Istrul. Căci şi Istrul curge în Europa”. Mda! Să trecem mai departe…
Arătând în capitolul XII că Plinius Secundus îi atribuie pe nedrept lui Democrit o serie de povestiri de fapte miraculoase şi de necrezut, cum ar fi şi aceea că „dacă este ars capul şi gâtul unui cameleon într-un foc făcut din lemnul numit robur (gorun) se produc imediat ploi cu tunete”, nişte vrăjitorii şi miracole inexistente, în fond, în opera lui Democrit, însă folosite de mistificator „ca adăpost şi refugiu”, Aulus Gellius nu se sfieşte să atragă atenţia că anumite născociri (cum ar fi şi porumbelul mecanic realizat de Archytas pitagoricianul, personaj real ce s-a distins prin fapte de arme, dar şi prin contribuţii importante în mecanica ştiinţifică, al cărei întemeietor pare să fie – vezi nota îngrij., pag. 253) n-ar trebui să pară „cu totul de necrezut. Căci mulţi filozofi greci şi filozoful Favorinus, care a cules cu mare grijă amintiri vechi, au scris ca despre un fapt foarte sigur că Archytas a construit un porumbel din lemn înzestrat cu un mecanism care-l făcea să zboare. Acest porumbel stătea în aer datorită echilibrului şi era împins de suflarea aerului ascuns şi închis în el”. Să ateste o asemenea „istorie” descoperirea proto-avionului? Etimologic, pasăre, nume generic al unei clase de vertebrate zburătoare!
Bun cunoscător al regulilor flexiunii cuvintelor şi nu pur şi simplu al gramaticii, cum am spune astăzi, căci un grammaticus în antichitate desemna pe profesorul din cicliul al II-lea din învăţământul latin, al cărui rol era interpretarea operelor literare, Aulus Gellius îşi ironizează atât contemporanii cât şi pe precursorii lor care, într-o expresie precum partim (şi nu „parti”) hominum venerunt (parte din oameni au venit), confundau respectivul adverb cu un substantiv pe care îl declinau, ceea ce era similar, pentru un om care se considera şcolit, cu ignoranţa cea mai grosolană. Exemplul corect furnizat de Gellius din cuvântarea lui Cato despre Jocurile floreale este, prin conţinut, el însuşi o perlă. Scrie acolo M. Cato (Cato cel Bătrân): „A ţinut loc de curtezană, a trecut de câteva ori de la ospăţ la camera de dormit; cu parte din ei (cum partim illorum) făcuse de multe ori acest lucru”. La note, imperturbabilul I. Fischer adaugă: „«Ignoranţii» declinau substantivul, şi, citind, parti, socoteau că e vorba (probabil, n.n.) de un ablativ”. Interesul lui Gellius pentru tot ce ţinea de istoria sau trecutul Romei, de la pasiunea pentru cartea rară şi filologie şi până la organizarea vechilor instituţii ale ginţilor romane, se opreşte nu o dată asupra vieţii religioase a bătrânei cetăţi, şi asta pentru că de prescripţiile religioase (adesea nefixate în scris şi uitate) depindeau încă nenumărate decizii de ordin politic, juridic, economic sau comportamental. În acestă privinţă, de exemplu, Gellius face o adevărată documentare a ceremoniei alegerii şi învestirii vestalelor (cu tot ceea ce ţine de acest act sacral în privinţa drepturilor şi interdicţiilor persoanei alese) ori, în cartea a X-a de care ne ocupăm, privind ceremoniile săvârşite de preotul şi preoteasa lui Iuppiter; cuvintele din edictul pe care preotul declară că nu va cere să jure nici fecioarele vestale, nici preotul lui Iuppiter. Spicuiesc în continuare, pentru caracterul lor cu totul insolit astăzi, câteva înscrisuri referitoare la aceste ceremonii, fixate în scris de Aulus Gellius în mai multe paragrafe din capitolul XV – secvenţa menţionată mai sus – a operei sale, după cum a citit el însuşi despre ele în cărţile despre preoţii publici ori în prima carte a lui Fabius Pictor (De iure pontif). 3 „Este oprit, scrie Gellius, ca un flamen dialis (preot al lui Iuppiter, zeul suprem al statului roman, venerat pe colina Capitoliului) să umble călare; 4 de asemenea este oprit ca un flamen dialis să vadă oastea (classis) echipată în afara zidurilor, adică să vadă armata (exercitus) pe picior de război, de aceea rareori a fost făcut consul un flamen dialis, când erau încredinţate consulilor războaiele. 7 Nu se poate lua din flaminia, adică din casa preotului lui Iuppiter, altfel de foc, decât sacru. 20 Nu-şi scoate tunica de dedesubt decât în locuri acoperite, ca să nu fie gol sub cerul liber, adică sub ochii lui Iuppiter. 21 La un ospăţ nu şade lângă el altcineva decât şeful sacrificiilor. 22 Dacă i-a murit soţia se retrage din slujbă. 23 Căsătoria unui flamin nu se desface decât o dată cu moartea. 24 Nu se duce niciodată unde se face incinerare, nici nu se atinge de un mort. 25 Poate totuşi să urmeze un convoi funerar. 26 Aceleaşi sunt şi ceremoniile preotesei diale. 27 Se spune că are şi alte îndatoriri speciale, de exemplu că este îmbrăcată în veşminte colorate. 28 că are pe acoperământul capului o rămurică de pom roditor. 29 că n-are voie să urce mai mult de trei trepte pe o scară, decât dacă scara e din cele numite greceşti. 30 şi că atunci când merge la argei (cele 27 de locuri de cult răspândite în toate cartierele Romei, n. îngrij.) nu-şi împodobeşte capul şi nu-şi piaptănă părul. 31 Dau mai departe o prescripţie din edictul perpetuu (Edictum perpetuum praetoris urbani) al preotului despre flaminul dial şi despre preoteasa Vestei: «În toată jurisdicţia mea nu voi pune pe preoteasa Vestei şi pe un flamin dial să jure»”.
Trec rapid (e un fel de a spune) peste greşelile de natură istorică comise de Vergilius şi descoperite de un anume Iulius Hyginus în cartea a VI-a a Eneidei, la fel peste informaţia potrivit căreia Democrit s-a fi lipsit de bunăvoie în scopuri „ştiinţifice” de luminile ochilor, legendă confirmată de Cicero şi Plutarh, şi mă opresc la Povestea Artemisei; despre concursul între scriitori celebri la mormântul lui Mausolos. Ea celebrează, cum scrie Gellius, „puterea de dragoste a inimii omeneşti”, „mai presus de iubirile celebre”. Rezum. După moartea lui Mausolos, un rege al Cariei, Artemisa, soţie nemângâiată, „amestecându-i cenuşa şi oasele cu mirodenii, le-a pisat în formă de pulbere, pe care a pus-o în apă şi a băut-o”. (În paranteză să punem întrebarea, nu tot aşa procedează şi intrepretul de chantan au lait Cristian Vasile cu Zaraza lui, în varinta lui Mircea Cărtărescu din bestseller-ul De ce iubim femeile?). Reintrând în matcă, Gellius ne spune de asemenea că (Artemisa) a făcut şi alte multe lucruri care arătau dragostea ei nemăginită pentru soţul defunct. „A proiectat şi a construit cu mari cheltuieli, pentru a păstra amintirea soţului, acel mormânt vestit şi socotit demn de a fi numărat între cele şapte minuni ale lumii (E vorba de aşa-numitul Mausoleu din Hallicarnas, împodobit de cei mai de seamă sculptori ai vremii: Scopas, Bryaxis, Timootheu, Leochares, n. îngrij., pag. 260). Pentru ziua când monumental a fost consacrat zeilor mani ai lui Mausolos, Artemisa a instituit şi un concurs pentru elogierea lui şi a pus ca premii ale concursului sume mari de bani şi alte lucruri preţioase”. Nu vreau să fac niciun comentariu aici despre Panteonul românesc, un proiect de care se vorbea acum câţiva ani, amânat sine die. Despre eventualul lui model roman (restaurant de Hadrian la anul 127 e.n.) ştiu însă că e cel mai vechi şi mai bine conservat edificiu din lume…
Sub presiunea numărătorii semnelor, zbor acum şi las în urmă mai multe fişe despre lege şi plebiscit, despre motivele de divorţ în dreptul roman, o listă de cuvinte din domeniul armelor de atac ce se găsesc în scrierile vechi, O poveste despre romani şi cartaginezi, popoare rivale cu puteri aproape egale, despre Limita de vârstă a copilăriei, tinereţii şi bătrâneţii, despre caracterul complex al conjuncţiei atque (şi), cu exemplele respective, şi închei cu un survol de plăcere, nu lipsit de foloase, poate chiar edificator pentru aglomerarea informă a unui breviar enciclopedic ideal, cum au fost catalogate oximoronic de-a lungul vremii Nopţile atice. Amintind numele traducătorului român al cărţii, profesor David Popescu (despre care nu am deocamdată toate informaţiile trebuincioase), pun capăt, în fond, explorării de la distanţă a unei simple secvenţe dintr-o lucrare de un enorm folos pentru orice filolog, şi nu numai, utilizând un citat selectat de Aulus Gellius însuşi din cartea lui Platon întitulată Gorgias, pe deplin grăitor. Folosindu-se de gura unui om de rând, Platon înfierează acolo pe toţi trâdavii pretinşi filozofi: «Filozofia este, o, Socrate, un lucru plăcut dacă ne ocupăm de ea cu măsură, în tinereţe; dar dacă prelungim studiul ei mai mult decât trebuie, este o pacoste pentru oameni. Într-adevăr, dacă cineva este bine înzestrat de la natură şi continuă studiul filozofiei la o vârstă înaintată, în mod necesar rămâne fără experienţă în tot ceea ce trebuie să ştie pentru a fi un om bun, cu caracter frumos şi respectat. Nu-i sunt cunoscute legile cetăţii, nici cuvintele prin care trebuie să se exprime, când vorbeşte în public sau cu oamenii în particular. Nu cunoaşte plăcerile şi pasiunile omeneşti, nu cunoaşte ceea ce numim cu termenul general moravuri. Astfel, având de îndeplinit o sarcină particulară sau politică, devine ridicol, cum devin ridicoli, după părerea mea, oamenii politici când vin la reuniunile şi convorbirile voastre filozofice».
Ruşinat că am citat atât de ne-măsurat din nepreţuitul Gellius, nu-mi rămâne decât mângâierea înţelepciunii maximei antice, potrivit căreia „cel ce a dat celui ce merită, primeşte prin darul său”.