Cert e vorba de o sărbătoare editorială, atunci când un poet beneficiază de o ediţie atât de îngrijită, atât de rară, atât de solemnă şi atât de preţioasă, precum volumul de versuri sau Cartea de Poezie sau Albumul de Artă grafică şi Poezie sau Catalogul de stări poetice şi vederi frumoase, apărut la Editura Polirom şi semnat de două nume ale artelor timişorene, artistul Pavel Vereş şi poetul (dar şi publicistul, vectorul cultural, editorul, realizatorul TV şi, nu în cele din urmă, veşnicul îndrăgostit şi cu zâmbetul pe buze!) Robert Şerban.
Oricum i-am zice acestui obiect de frumuseţe (albumul, nu Robert Şerban!), ştim că titlul său este la fel de incitant ca şi conţinutul său. Ori ca splendida sa prefaţă, profundă şi ceremonioasă, semnată de unul dintre cei mai reprezentativi intelectuali ai Timişoarei ultimei jumătăţi de veac, Mircea Mihăieş. Un oximoron săţios ca o masă bogată, plin de sine, rotofei, încărcat cu toate gradele de savoare, ca şi ciorchinii de struguri cu boabe grele şi pentru care, nota bene, orice creator ingenios s-ar lăsa un pic ciupit de acidul invidiei.
Ascuns în transparenţă este un volum sinestezic, dacă se poate spune aşa, fiindcă, în timp ce-l parcurgi, „simţi” că toate simţurile sunt în alertă (mai puţin mirosul, deşi parfumul hârtiei proaspăt tipărite nu ştiu a-l decela decât foarte puţini pasionaţi, este o reacţie numai „pour les connaisseurs”!). Există un sincretism al imaginii între tulburător de rafinatul reazim vizual al ilustraţiei – crochiuri, desen, gravură, ulei – cu conţinutul poematic al discursului, încât deruta e maximă: nu se ştie dacă grafica este pandantul textului sau poemul este dedicat imaginii grafice. „Nu în paralel, nu în confruntare, nu în contrast sau oglindire, ci contopite” – scrie Mircea Mihăieş în prefaţă, subliniind impresia de unitate a acestui corp omogen, ce trăieşte din complementaritate. Un semn de convenţie ying and yang, dacă vreţi, care dă foarte bine la confortul lecturii, al ochiului şi al minţii.
Dacă „suportul grafic” de o transparenţă meta-fizică, imaginat de Pavel Vereş, însoţeşte cu o bunăvoinţă magică textul şi este un reflex al stării poetice, o rezonanţă a sunetului poetic, un fel de mimetism de înaltă frecvenţă (aproape insesizabil cu urechea luminii din ochi!), în schimb, versurile lui Robert Şerban dirijează autoritar senzaţiile fiecărei pagini. (À propos: hârtia este de-o calitate excepţională, o hârtie grea, cretată mat, de album, cu o moliciune la pipăit aidoma unei calinerii mătăsoase, capabilă să provoace eresuri şi fantasme!).
Într-o dinamică astuţioasă a gradării epice, descoperim fie o convenţie subterană, punerea în scenă a unei întâmplări, cu o distribuţie clară şi cu parfum de fabulă soresciană, prin apariţia apoftegmei finale, a cheii care des-zăvoreşte tabloul fals narativ, precum Într-o zi: tot speri / că într-o zi / bătrânul Dumnezeu / va bate la uşa ta / şi îţi va cere / o bucată de mămăligă / iar tu / te vei face că nu-l recunoşti / şi îi vei da / o bucată de pâine. Fie o construcţie complexă, în care recurge la imagini de un fantastic chagallian, însoţit de tonuri de meditaţie gravă, urgent tragică şi cu fiori vag arghezieni, ca în Mă ascund: mă ascund în clopotul cel mare al bisericii / şi mă rog să nu moară nimeni şi să nu fie sărbătoare / să nu crească dintr-odată răul / şi focul să nu răbufnească // mă ascund / lipit cu spatele de bronzul zgrunţuros / cu ochii ţintă la limba care atârnă imobilă şi ucigătoare // în clopotul cel mare e negură / dar simt cum palpită o singurătate mai groaznică decât a mea // aburi se ridică din mine şi se condensează pe limba de bronz / o umezesc şi o sărează / iar ea începe să se mişte încet / ca un mort înviat de ploaie.
Indiferent însă de aceste rafinări particulare ale stării de excepţie, clocotul subteran al materiei poetice continuă să existe şi să solicite la maximum sensibilitatea aperceptivă, fiindcă el, acest palpit, vine dinspre inima unui creator profund, cu arderi intense, puternice, cu textură viguroasă. Iar seva consistentă, ascunsă în aparatul circulator al creaţiei lui este o mixtură originală, falacioasă ca o suprafaţă care, privită în lumină, face ape-ape. De ce?
Robert Şerban este un narator furişat în veşmintele unui poet de curte… Proprie!