Jurnalul cuvintelor tăcute de Lăcrămioara Stoie. Cunoscută publicului prin comentariile critice semnate la rubrica Note de lectură din revista braşoveană „Astra. Literatură, artă şi idei”, Lăcrămioara Stoie ne surprinde în 2017 printr-o carte de versuri, Jurnalul cuvintelor tăcute.
Autoarea alege forma jurnalului poetic pentru o confesiune care iese din sfera tăcerii, deoarece cuvintele nu mai tac înlăuntrul fiinţei, ci devin audibile. Însă dincolo de cuvintele rostite mai există vocea poetică a profunzimilor neconvertite în limbaj.
Ideea de jurnal se justifică prin notarea unor stări poetice pe parcursul unui an, în poeme fără titluri, cu datarea versurilor pentru a crea iluzia de notare ritmică a gândurilor neîmpărtăşite celuilalt, dând impresia de roman sentimental al cuplului. În lectura lui Andrei Codrescu, cartea e un „dicţionar sufletesc-trupesc”, fiindcă versurile definesc stări, emoţii, trăiri, sentimente, temeri, refulate în subconştient. Stările poetei sunt declanşate de imagini reale („crengile mutilate” de iarnă, o fotografie absentă în album, Piaţa Mare din Sibiu, fântâna din Piaţa Sfatului din Braşov, forfota de pe străzi, lumina primăverii, ploaia), de amintiri, frustrări, doruri.
Lăcrămioara Stoie caută o iubire emblematică în toposuri cunoscute, gesturi cotidiene, priviri şi tăceri însingurate, în emoţii personalizate. Versurile sale nu sunt o poezie de notaţie, decupaje din cotidian, ci lirică erotică. Încă din prima poezie se resimte nevoia de evadare din cotidian într-un spaţiu locuit de iubire. Dialogul cu sine, cu celălalt, invocat în gândurile/amintirile sale începe cu poemul VI. În paralel cu limbajul confesiv se constituie non limbajul tăcerilor sugerate, care împing trăirea la limita între real/amintire.
Există în poeme o permanentă referire la cuvinte tăcute, percepute telepatic: „Îţi aud doar gândul/ mi se agaţă de tâmple/ între sânii mei zvâcneşte o salamandră/ trezită din hibernare”. Cuvintele-gânduri se poziţionează într-o zonă a aşteptării ce ţine de prezentul invadat de amintiri dintr-un alt timp: „Gândurile mele –/ mugurii magnoliei aprinşi/ în aşternutul rămurişului/ sub veşnica reîntoarcere/ a păsării albe/ la cuibul devastat/de anotimpuri.”
Clipa de contemplaţie a viului e doar pretext şi decor pentru a aştepta „mesajul tău un pocnet de armă”, care detaşează brusc femeia de obiectul privirii, aruncând-o în spaţiul afectiv al emoţiei provocate de prezenţa celuilalt.
Versurile sunt mărturia unei iubiri împlinite: „Pe malurile Lacului Verde/ ne-am uns trupurile/ cu sângele apusului/ ca să nu ni se mai poată/ împlânta/ o altă iubire”; dar şi expresia nevoii de regăsire a îndrăgostiţilor de altădată, generată de teama de înstrăinare.
Poemele Lăcrămioarei Stoie se resimt de dorul regăsirii şi prelungirii poveştii de iubire, nu pot fi plasate sub umbrela postmodernismului ce refuză emoţia. Însă refuzul acestuia nu înseamnă şi respingerea tehnicii postmoderniste, pe care poeta o experimentează în poemul LVIII, despre identitate. Contrastul e frapant între stările emoţionale din versurile sale şi glacialitatea/neutralitatea poemului construit pe termeni medicali, cu efect de test medical computerizat. Poeta îşi pigmentează uneori poemele cu sintagme din limbajul colocvial sau on line, care agresează afectivitatea, pentru a evita sentimentalismul refuzat de (post) moderni, cu o expresie folclorică sau uzează de intertextualitate („Dați-mi un trup voi ielelor/care m-ați prins ȋn hora voastră/nebună și m-ați făcut să sucesc/gâturile bărbaților ce ȋntorc/după mine pe străzi privirile/oarbe…”), dar rarisim, pentru contrast, iubirea autentică respinge violenţa. Şi, totuşi, o formă de agresiune asupra eului e chiar tensiunea stărilor emoţionale, forţa cu care se manifestă în gest, cuvânt ori trăire. Ori dimpotrivă, teama de modificare în timp, de solitudine, tăcere, semne ale îndepărtării de celălalt, ale armoniei pierdute.
De remarcat efectul artistic al imaginilor grafice ale cuplului, semnate de Marcela Rădulescu, expresivitatea chipurilor ce poartă amprenta stărilor sufleteşti, dialogul continuu dintre text şi imagine.
Cartea Lăcrămioarei Stoie poate fi jurnal, roman sentimental în versuri ori dicţionar de stări sufleteşti-trupeşti în care se notează/definesc trăiri, amintiri, gânduri, melancolii, temeri, cu invocarea celuilalt ca parte constitutivă a propriei identităţi.