Nicolae Fleissig este un tip masiv. Şi nici nu poate fi altfel decât masiv, pentru că este sculptor. Iar un sculptor trebuie să fie întotdeauna similar unei apariţii herculeene puternice, musculoase, emanând împrejur forţă, tărie, vigoare, energie şi vitalitate. Piatra, bazaltul, andezitul, bronzul sau lemnul nu-i suportă defel pe sfrijiţi, pe slăbănogi sau pe anemici. Pirpiriul, pipernicitul, prizăritul nu reuşeşte, de regulă, la secţia de sculptură şi aproape deloc la cea monumentală. Locul lui rămâne pe veci în faţa şevaletului, cu pensula într-o mână şi cu paleta în cealaltă. Şi cu basca lăsată într-o parte, şmechereşte, pe-o ureche. Pictorul nu este în stare să depună eforturi supraomeneşti, orice sforţare fizică îl sufocă. Îi confiscă suflul. De-a dreptul. Fiindcă, dacă vreţi să trnslatăm în spaţiul literar, el este aidoma poetului: firav, uscat, plăpând, gingaş, fragil. Visează tot timpul, aproape bolnăvicios – şi când mănâncă, şi când bea, şi când iubeşte – acoperindu-şi privirea cu pelicule fine şi transparente de culoare, pe care apoi le aplică, gospodăreşte, lumii. De aceea, nălucile lui sunt cuminţi, statice, potolite şi blajine.
În schimb, sculptorul este ca şi romancierul (aşa, de-un paregzamplu, vă aduceţi aminte statura lui Balzac?!): visează bolborosit, năvalnic, compact, impunător, vulcanic, demiurgic. Fiindcă el nu prefiră realitatea, n-o efilează. Nu interpretează lumea la modul delicat, ci pur şi simplu o face. O construieşte. O scoate la lumină din piatră, din bazalt, din andezit, din lemn. Cu dalta, cu ciocanul, cu freza. Şi o şlefuieşte, cum face romancierul, până la nebunia stilistică esenţială a unei fraze, prin mii şi mii de mişcări monotone. Cu polizorul, cu şmirghelul.
Am văzut o sumă de fotografii cu Nicolae Fleissig acoperit de nori de praf, în timp ce străpungea cu freza un bloc de piatră şi, pe loc, am avut senzaţia că mă înec. Că-mi pierd suflul, printre vălătucii uriaşi de praf. Ei bine, sculptorul e singurul care ştie să respire supraomeneşte în timp ce taie bucata de andezit coborâtă mai devreme din camion cu macaraua. Şi, în acelaşi timp, e în stare să fantazeze, să aibă viziuni şi să-şi fiarbă neuronii, spre a născoci idei, fantasme, năluci.
Nicolae Fleissig s-a născut la Târgu-Mureş, într-o familie germanică scoborâtă din Ţara Făgăraşului, dar copilăria şi-a petrecut-o la Piatra-Neamţ, iar sculptorul Clement Pompiliu (acela format la stilul sintetic a lui Oscar Han şi la viziunile coşmareşti în piatră ale lui Corneliu Medrea) a fost cel care i-a descoperit tainicele îndemânări în dezvelirea expresivităţii volumetriei sculpturale. La Bucureşti, unde a urmat Institutul de Arte, a intrat pe mâna şi spiritul lui Vladimir Predescu, un ucenic al lui Irimescu, pasionat de figurativul esenţializat la maximum. Sprijinul şi încurajările acestor mari maeştri i-au rămas lui Nicolae Fleissig lipite de meningele ce-i înveleşte „creierul artistic”. Acela capabil şi astăzi, ca şi atunci, în anii ’70, aniii uceniciei sale (a fost un participant fervent la taberele de sculptură de la Măgura şi de la Arcuş), să dizloce din magma unei fantezii debordante, printr-o forţă excepţională, înfăţişările unor idei nu doar frondiste, dar şi extrem de originale în abordara lor estetică.
Perioada intrării sale în grupul Atelier 35 şi, deopotrivă, atitudinea emergentă a experimentelor, specifică generaţiei sale – Fleissig aparţine celei optzeciste – l-au împins spre o poziţie de lider de generaţie, dar şi ca manifest opozant al regimului opresiv-comunist, mai ales prin expoziţiile sale personale de la Kalinderu, Galateea sau Casa de Cultură „Fr. Schiller”. Aceeaşi nesupunere năvalnică îl va conduce pe Nicolae Fleissig să emigreze, în 1982, ieşind de sub obrocul paraliziei artistice în care România se ghemuise sub apăsarea comunistă. Astăzi, el trăieşte în Franţa, la Sainte Colombe sur l’ Hers, undeva între Toulouse şi Carcassone.
Expoziţia de la Muzeul Judeţean de Istorie „Alexandru Ştefulescu”, de la Târgu-Jiu, intitulată Versant aleatoriu (titlul are ceva dadaist în el!), de acum două luni, deschisă nu întâmplător în cadrul „Colocviilor Brâncuşi”, l-a avut drept curator pe un alt mare artist din Ardeal – dar şi prieten al autorului – l-am numit pe Maxim Dumitraş. Nu ştiu a cui a fost alegerea sau din ce parte a venit ideea acestui curatoriat, dar pot să spun că expoziţia a fost o reuşită perfectă. Adică, rezultatul ideal al unei iniţiative coincidente, atât ca prestigiu, cât şi ca, să-i spunem, eficienţă managerială. Festivitatea a adunat o bună parte dintre numele strălucite ale sculpturii româneşti contemporane, de la Max Dumitraş, Napoleon Tiron sau Florin Codre, până la Mircia Dumitrescu, Vlad Ciobanu, Bata Marianov sau Panaite Chifu.
Cele peste 50 de piese de sculptură în bazalt, andezit, lemn sau marmură, însoţite de desene şi fotografii ale „isprăvilor” expoziţionale ale lui Nicolae Fleissig (fiindcă el are peste 130 de lucrări de artă monumentală risipite prin lume – Turcia, Egipt, Franţa, India, Spania sau China sunt doar câteva dintre ţările care se mândresc cu lucrări semnate de reputatul sculptor – astfel că recunoaşterea lui internaţională nu este deloc un aspect minor al biografiei artistice a lui Nicolae Fleissig!) recompun imaginea unitară a unei opere originale, atrăgătoare şi incitante.
Alternanţa uimitoare, uşurinţa cu care artistul „baleiază” între epicul motivat de metafore adânci al blocului de piatră din care artistul îşi întrupează năluca şi eseurile în lemn, de o rară frumuseţe a demonstrativului, par să fie deduse din spiritul unui demiurg dionisiac hrănit cu hidromel apolinic. Un fel de Atlas având pasiuni de Fidias. Lucrând metodic şi organizat, pe baza unor motive specifice fiecărei materii în parte.
Descoperim, spre exemplu, în monumentalitatea grea, dar foarte rafinată semantic, a „Porţilor” (de pildă, Poarta oraşului, care se află în Turcia) o adaptare surprinzătoare a unui motiv românesc – poarta maramureşeană – la imaginea generică a „trecerii”, ce se desprinde din – de ce nu?! – semnul universal al binecunoscutei formaţiuni megalitice de la Stonehenge. La urma urmelor, e dreptul fanteziei de a interpreta în felul ei polisemantismul formelor pe care le scorneşte Nicolae Fleissig.
Apoi, aplecându-ne spre piesele de dimensiuni ceva mai mici, dăm peste adevărate metafore ale unei poezii implicite aplicată formei deduse din concept, din viziunea năvalnică, dar perfect desluşită, a artistului. O hoinăreală de idei, ca o expediţie într-o geografie a imaginaţiei ce ne este oferită gratuit – fără bilet de intrare în tărâm – ce ne provoacă o uimire „lancinantă”, prin perfecta sinonimie a formei cu titlul lucrării.
Cum să nu rămâi pe gânduri, atunci când întâlneşti o piesă de marmură ca un ansamblu de identităţi separate (când cu margini curbe şlefuite, când cu zone rugoase sau carelate – alt motiv la Fleissig, asupra căruia vom reveni!), intitulată atât de nostalgic şi de frumos Acropolia? Sau cum să nu te opreşti siderat în faţa unei piese cu un titlu atât de calin, Mângâierea gândului, unde o umbră perfect şlefuită se întinde, se prelinge leneşă pe un bloc de andezit (sincer! lucrarea aceasta mi se pare una dintre cele mai emoţionante din câte a făurit Nicolae Fleissig)? Ori, titlurile acestea, precum Mastaba (mormânt), care chiar sugerează o secvenţă mortuară faraonică, Phénixité, însemnând două aripe de andezit, deschise, iar, în loc de corp, o cupă ca o ofrandă în care se află – ca nişte cărbuni încinşi mereu – cuburi mici de piatră, roşii, apoi, Ondulatoriu, Imprevizibil, Alternativ, Piatra locuită, Casa misterului. Sau faimoasa Cameră secretă din granit, construită în deşertul egiptean. Sau studiile privind echilibrul („temporar”, „amorf”, „instabil”…etc.). Toate sunt eseuri provocatoare – prilej de reflecţie şi, totodată, de deliciu al spiritului. Ca element comun al sculpturilor în piatră – dincolo de curbele neaşteptate, de părţile surprinzător polisate, de formele inedite, de crevasele închipuite, de rupturile logice ale materiei, pe care le „cultivă” Nicolae Fleissig – descoperim tăietura în roşu, cuburi mici care ies din piatră, carelajul acesta bizar, cu interstiţiile vopsite în roşu sângeriu (culoarea predilectă a privirii lui Fleissig, aşa cum la celălalt mare făuritor al spaţiului, Maxim Dumitraş, este albastrul azuriu!). Acest artificiu astuţios, repetat la majoritatea lucrărilor sale, un artificiu plastic, mobil semantic, implicat în ideea fundamentală a fiecăreia în parte, provoacă un fel de magnetism al privirii. Dar şi un confort al aşteptării unei explozii vulcanice, fiindcă impresia este că de fiecare dată întâlnim un vulcan în erupţie, prin care iese deja magma. Dar o magmă ciudată, carelată, granular-cubică.
Trecând la lucrările în lemn, suntem întâmpinaţi de uluitoarea polisare, aproape imaterială, a straturilor ce acoperă piesele, creând reflexii stranii, de-o incontestabilă poetică a privirii. Ciclul „Ferestrelor” este de-a dreptul fabulos, fiindcă trouvaille-ul său original, amprenta Fleissig – în lemn, căci în piatră, aşa cum am văzut mai sus, elementul recurent e altul – ar fi ceea ce s-ar numi „un transpercement” al volumului, o străpungere a lui, prin crearea unor formaţiuni intermediare, aidoma unei dentiţii de răpitor, ce rănesc lumina şi o „feliază” în striaţiuni perfecte. Avem astfel o lumină chinuită, un punct de trecere infernal, ca un segment de bolgie dantescă. Poate că se găseşte aici şi cheia unei maledicţii, căci, urmare a păcatului său originar, Omul nu merită să se bucure de lumină în întregimea „corporalităţii” ei, ci doar fragmentată, sfârtecată în fâşii.
Găselniţa aceasta şi nu doar ea, fireşte, îl autentifică pe autorul tuturor acestor lucrări ieşite din strădanie, imaginaţie şi perseverenţă. Şi îi conferă statura unui artist inimitabil.
De aceea, aş îndrăzni să spun că Nicolae Fleissig e un alt fel de cioplitor al gândului în bazalt. Pe umărul său stă un înger ce-i dictează versurile materiei şi pe care, astfel, o însufleţeşte. Nicolae Fleissig este un trubadur al pietrei, un aed care visează tot timpul, şi când mănâncă, şi când bea, şi când iubeşte. Dar, cum spuneam, masiv…!