Scriiturile izbăvitoare
Costumele de grâu ale poeţilor
iluminează tramvaiele în care
tălmacii zeilor încă
pătrunşi de harul divin
agenţi de transmisie.
Cu structuri interioare
care la rându-le structurează
tot ceea ce spiritul produce
le-atârnă pe piepturi o cruce.
În clipa de sublim dilatată,
certitudinea încremeneşte
lângă vânzătoarele de geniu
şi la debutul
celui de-al treilea mileniu.
Părinţii în costume de Sărbătoare
ţesute din raze de soare
sapă-n pridvoare
fântânile mâinilor clarvăzătoare,
scriiturile izbăvitoare,
travaliul artistului fiind muza,
lăcusta săltăreaţă, buburuza,
cititorul inspirat, fericit ca ecluza
propriilor tainice adâncimi/ alegerilor imediate/
sensibilizat să aibă ecou,
vorbirea lui de erou
de înotător în recea lumină.
Facerea operei ca o maşină
de fabricat starea de cânt/ bolerou/
Poeţii poartă cu sine mistuind neştiut şi chemând
miraculoasa scânteie
zăcând în el
pe care Hazardul i-o revelează
ca NOUL MODEL:
al Creaţiei în libertate.
Vraja de susur a rostirii
Între iarnă şi primăvară,
ochii lui Abrasax ţes
viziuni critice împerecheate
ca nişte păpuşi de Crăciun
care dansează Hazardul este
agentul mefistofelic al divinei
inspiraţii înseamnă că Spiritul
trăieşte din diferenţe, abaterea
îl excită, lipsa metaforei îl iluminează,
plenitudinea îi cenzurează
creativitatea în timp ce Eupalinos
şi Arhitectul din mine
transmit firelor de iarbă
mesajul nervului ordonator
al celor mai stranii asocieri de idei.
Cain se ascunde în Limbajuleres dar plin
de graţie Eros energumen
din lumen şi numen, coada păunului
ca un curcubeu îşi rotesc sinele
după axul străvechiului dans erotic
inoculând pământului
imaginea clară a Corinei de Gorj,
la Izvoare, carne de pepene savurând.
Ochiul primordial supune
voinţei reflectate în caldul frunziş
producerea Operei.
Din imaginea ei perfectă
ţâşneşte-ncontinu’
mesajul imens: Pacea sufletului
nu este poezia adevărată
ci parfumul ce ni-l dăruie crinu’.
Zeul se-arată şi mi se
iar confesează: Refăcând
armonia simţurilor,
legând în horă forţa vizualului
şi vraja de susur a rostirii,
poetul asemenea Gânditorului, din superstrat,
înalţă o pagină la puterea cerului înstelat,
peste Crugul de brad, în Galaad.
Arghezi
Urcă-n ierburi, vii, arheii
iar amiaza-i ultim fruct
la ospăţu-n care zeii
au ieşit din cer în vis.
Dintr-un timp neîntrerupt,
plin de moarte, s-au închis
în miresmele livezii.
Roagă-se Abrasax bietul
să-i ajungă alfabetul:
„Doamne, singur sunt şi lupt
cum cândva-n cetăţi aezii
şi îmi stă alături blând
şi tăcut Tudor Arghezi
trup Cuvântului arzând:
litere-n tiparul sfânt.”