Perpessicius în monografie

T. Tihan ne-a dăruit recent prima biografie dedicată lui Perpessicius, prinţ al criticii, cronicar generos şi longeviv, cărturar, editor, personalitate excepţională a interbelicului (Viaţa lui Perpessicius, Cluj-Napoca, Editura Argonaut, 2016). În conştiinţa selectivă a posterităţii, Perpessicius (1891-1971) nu rămâne atât prin poezie, prin proiectele lui epice, nici prin bogata sa foiletonistică critică, ci prin osârdia pentru realizarea ediţiei Eminescu (6 volume). Demersul lui Tihan, cercetare istorico-literară aplicată dar nu fastidioasă, în fapt o interpretare biografică, degajă structura de adâncime a lui Perpessicius, cavaler al ideii pure, care a impus prin gust şi comprehensiune. Viaţa criticului Perpessicius e citită de fapt în lumina operei. Investigaţia se situează la interferenţa dintre studiul biografic, psihologist, tip Sainte-Beuve şi sugestii ale psihocriticii – aspiraţia de a degaja mitul personal al celui care a dorit să menţină un secret biografic în aura tainei fără de sfârşit, ocultând în ficţionalitate un „roman” sentimental agitat. Calea de abordare rezidă în developarea eului biografic resorbit în creaţie (în poezia, proza, jurnalul şi corespondenţa sa). Reconstituirea lui Tihan e laborioasă încât rezultă un sugestiv portret interior, pe linia dimensiunii creatoare. Deşi abordează şi bulversantul său itinerar sentimental, T. Tihan nu cade în ispita psihanalizării cazului, dar parcurge avatarurile personalităţii complexe a celui mai politicos critic român, generos, capabil de „o bunăvoinţă aproape universală” (E. Lovinescu). Volumul reface cu acribie edificarea intelectuală a lui Perpessicius, aliajul inextricabil cu personalia (agitata sa viaţa intimă) şi corolarul fictiv – sublimarea ei în creaţie. Exegetul reînvie povestea „devenirii întru fiinţă” a criticului, pendularea „între for şi turnul de fildeş”, tangajul între creaţie şi angajarea publicistică. Monografia disociază chipul real al viitorului poet-critic, panegirist al Brăilei, oraşul natal, rolul formator al copilăriei, adolescenţei, lecturile, etapa studiilor bucureştene, aureola de aspirant la graţia Muzelor, exerciţiile de digitaţie critică, căsătoria, detaşarea cu puterea evidenţei a unui pseudonim destinal, Perpessicius, adoptat de Dumitru S. Panaitescu (per patior, „cel deprins cu suferinţa”, urmare a infirmităţii câştigate pe front, pierderea braţului drept), cariera didactică (Arad, Tg. Mureş, Brăila, Bucureşti), frecventarea cenaclului lovinescian, prieteniile etc. Nu mai puţin, cu rigoare, acribie şi dedicare, T. Tihan reface traseul dimensiunii creatoare, cele 14 serii de Menţiuni critice, imens repertoriu bibliografic, profilul criticului şi istoricului literar, editor al lui Mateiu I. Caragiale, Eminescu, responsabilităţile: director general al Bibliotecii Academiei, director al Muzeului Literaturii Române, agonia, moartea. Profilul biografic e întemeiat pe un solid suport documentar. Demersul istorico-literar al lui T. Tihan developează mult din profunzimea fiinţei morale a lui Perpessicius, om al cărţii, visător incurabil, posesor al unei existenţe duale (registrul diurn din for, registrul nocturn afectat meditaţiei, reveriei, scrisului). Generos, estet, perfect urban, pe de o parte, Perpessicius menţine comentariul în lichidul amniotic al livrescului catifelat, al erudiţiei galante, iar la antipod, maliţios, ironic, nelipsind inflexiuni polemice, în corespondenţa sa, în jurnal. Exegetul urmăreşte toate sinuozităţile carierei sale, avansează ipoteze interpretative verosimile acolo unde lipsesc probele, reconstituie figura spiritului celui dăruit cu asupra de măsură de civilitate, generozitate, discreţie, modestie, toleranţă, personalitate de un farmec indicibil. Monografia relevă convingător imaginea unui homo duplex, oferind posterităţii, precum scribul din Cesareea percepţia realităţii sustrasă lumii imaginare a cărţilor, rezervând corespondenţei şi jurnalului mâhnirile, inclusiv ineleganţele mediului academic, oferind prin contrast chipul lui resemnat, stoic, Cavaler al Iluziei. T. Tihan recurge curent la sintagme, calificări din registrul imens al livrescului, cărturărismului de la care se revendica Perpessicius însuşi (Sisif modern înhămat la ediţia Eminescu, personaj matein, visător donquijotesc etc.). Exegetul e ataşat de subiect prin acel amor intellectualis, fie şi pe calea livrescului. Interpretarea biografică a lui T. Tihan reînvie traseul benedictin al cărturarului, dedalul descifrării manuscriselor eminesciene odată cu diminuarea luminii ochilor (sporirea alarmantă a dioptriilor), ne dezvăluie vocaţia sa de ctitor (fabuloasa ediţie Eminescu, întemeierea Muzeului Literaturii Române, a elegantei reviste Manuscriptum), travaliul său între Muzeu şi Bibliotecă. Monografia nu eludează nici profilul moral, latura intimă a vieţii sale, aceea de impenitent sentimental, îndrăgostit fără leac, neaşteptat Casanova, un seducător sedus de eternul feminin, în particular episodul indus de jocul dragostei dar şi al morţii. Secvenţa aceasta de roman pasional intuită de Tihan în 2000 era confirmată de o rememorare a medicului-poet C.D. Zeletin (în 2001), de corespondenţa criticului din care nu lipseşte o cumplită premoniţie, dar şi din magma unui proiect romanesc – Amor academic, autobiografic – suicidul unei egerii, Viorica Secoşanu, ilustrare tragică a dramei secrete a lui Perpessicius, care-l afilia chipului unui personaj matein. Acest „roman” pasional e complinit şi de alte idile (o Olga căreia i-a oferit pseudonimul Fatma, într-un proiect romanesc), dar şi de notaţiile unui inedit manuscris, Pretext cehovian. Jurnal silvestru din 1950, glosat de Tihan însuşi (vezi Valentin Chifor, Perpessicius – un sentimental impenitent, în Tribuna, nr. 335, 16-31 aug. 2016). În jurnalul său, Perpessicius, faun domesticit prin cultură, devine personaj al propriului destin, un dublu ficţional, iscat de o dragoste târzie a tomnaticului amant. Tihan reuşeşte să facă lumină în complicatul caz Perpessicius, contribuie decisiv la recuperarea criticului care a travestit în operă avatarurile propriei biografii, nelipsită de un dramatism secret. Cercetarea impune prin rigoare, studiu doct, subtilitate şi acurateţe stilistică, egale cu o bună intuire a vieţii lui Perpessicius. Cărturarul este revizitat pilduitor ca făptuitor al unei mirabile opere literare, cronicar capabil de „comuniunea de delicii” a actului critic, slujitor devotat al literaturii române, scufundându-se voluptuos în ostroave imaginare. Monografia articulează un admirabil elogiu profesionistului dăruit, ataşat definitiv de universul ficţional, comentator generos care n-a părăsit patul procustian al foiletonului din practica căruia a făcut un sacerdoţiu, îmbrăţişând simpatetic direcţii, formule artistice diverse, fără a fi partizanul unei şcoli literare. T. Tihan reuşeşte să evite pericolul hagiografiei, oferind o investigaţie cu o bună dicţie a ideilor, rod al macerării îndelungate a temei, într-o scriitură sobră şi delectabilă concomitent. Sondarea eului biografic este însoţită de analiza Operei caracterizată prin unitate de ton – lirism funciar –, încât el circulă în textura creaţiei, în poezia acestui „trubadur fără vârstă” (P. Constantinescu), „amant prin excelenţă”, cum s-a autodefinit, cu o sensibilitate structurată îndeosebi de simbolism ( lirismul unui fantezist cu reminiscenţe mitologice). Tihan reuşeşte să găsească o cale de acces spre chipul de taină al operei, să păstreze firul Ariadnei în circumscrierea demersului îndelungat al cronicarului, a cărui receptare este obnubilată de preconcepţii şi idiosincrazii tenace, printre ele prejudecata unei amabilităţi excesive etc. Tihan defineşte virtuţile criticii acestui temperament subiectiv, generos, eclectic, pe care-l situează corect în proximitatea unui impresionism aparte prezent în fascicolele seducătoare ale Menţiunilor sale, cu toate că foiletonistica sa adăposteşte o bună parte a cimitirului literaturii române. Ceremonialul lecturii care învăluie paginile acestui homo aestheticus, ca unul care şi-a asumat critica ca formă de viaţă, înnobilează în postumitate chipul său luminos. Studiul psihobiografic al lui Tihan, conjuncţie a biografiei reale a lui Perpessicius cu aceea ficţională a personajelor sale, alter ego-uri, plus analiza registraturii sale critice, conturează elocvent o hermeneutică istorico-literară viabilă, aliaj de rigoare documentaristă şi axiologie. Scrisă con amore, citind în fapt Viaţa prin Operă şi prin Operă, cartea lui Tihan valorizează o biografie aptă de reverii, aduce în lumina înţelegerii colocvialitatea structurii de adâncime a fascinantului cărturar cu suflet de poet. Perpessicius şi-a asigurat un loc în „arhiva incoruptibilă a istoriei literare” (cu o formulare proprie) care a sedimentat valori, aere perennius. El a edificat un repertoriu bibliografic al literaturii române, ne-a oferit infoliile monumentale ale ediţiei critice Eminescu, a avut vocaţie de constructor. Monografia lui T. Tihan, foarte bună, contribuie decisiv la fixarea personalităţii lui Perpessicius în istoriografia noastră literară, întreţinându-i postumitatea.