MINA

Îl chema Mina.

În fiecare dimineaţă, când deschidea ochii, o vedea pe maică-sa, în camaşa lungă de noapte, cu părul despletit, îngenuncheată în faţa icoanelor.

– Adorm greu şi dorm adânc, fără vise, iubitul meu! Unde eşti?! răsuna, ca o litanie, în şoaptă, vocea ei.

Din icoană, Sfîntul Mina o privea în tăcere. Pe măsură ce se ruga, respiraţia îi devenea agitată, pieptul se umfla, sfârcurile proeminente şi aureolele mari, vineţii, se vedeau prin albul cămăşii.

Toţi râdeau de el. Nu avea prieteni. Era orfan de tată, ciuca bătăilor. Se juca mai mult singur, printre ruinele unui conac boieresc. Îşi făcea jucării din te miri ce mai găsea aruncat prin pivniţe şi poduri, în care ştia să ajungă ca nimeni altul. Scările se prăvăliseră, planşeurile etajelor se puteau oricând prăbuşi.

Uneori mergea până la biserica Sfântul Mina-Vergu. Auzise că nimeni nu pleacă ruşinat de la sfântul şi că, de-ai pierdut ceva şi te rogi cu credinţă la icoana lui, în faţa raclei cu moaştele, vei găsi.

Şi mamă-sa se ruga la icoana sfântului. O surprinsese, nu o dată, prosternată în faţa icoanelor, departe cu gândurile ei.

Taică-său dispăruse înainte de naşterea lui. Într-o seară, nu s-a mai întors acasă. Dimineaţa, pornise la muncă cu şapca trasă pe ochi şi sufertaşul cu mâncare în mână. Era zi de leafă. După sfârşitul programului a intrat, cu tovarăşii de muncă, într-o cârciumă. A băut o bere Lüther, una singură, apoi a plecat cu o ţigară în colţul gurii. Înainte să iasă pe uşă, s-a întors, i-a cuprins parcă pe toţi cu privirea şi a dus două degete la cozoroc. A trecut încet prin dreptul ferestrelor. A coborât de-a lungul cheiului Dâmboviţei, odată cu apele murdare, în aval, spre casă. Mergea cu soarele scăpătat în spate şi umbra i se lungea mult înainte şi asta a fost. N-a mai ajuns la destinaţie. Ultimul om care îl văzuse a fost invalidul care ţinea debitul de tutun de lângă Palatul de Justiţie; de acolo a plecat spre casă, în aceeaşi direcţie în care pleca în fiecare seară, după ce-şi lua pacul de tutun şi foiţa. Nu a mai ajuns niciodată. L-a căutat poliţia, l-au căutat colegii de muncă şi vecinii, nevastă-sa, mama lui Mina, ţinându-şi cu ambele palme burta mare, de aproape opt luni. A alergat ca o curcă beată până a leşinat, de au adus-o acasă, pe braţe, nişte oameni din vecini.

În noiembrie, pe opt, se născuse Mina. Toţi se aşteptaseră să-i zică George, Gheorghe, ca pe taică-său, sau măcar Mihai ori Gabriel, ca pe Sfinţii Arhangheli de ziua cărora se născuse, dar mamă-sa l-a afierosit Sfântului Mina cu care-şi avea socotelile ei. Sfântul Mina avea să-i aducă el însuşi bărbatul pierdut sau, dacă nu, avea să-l călăuzească pe băiatul care-i purta numele pe urmele lui taică-său până avea să-l găsească.

Cu gândul ăsta l-a crescut; şi, deşi-i era unul născut şi nu părea să mai vrea vreun copil, nici n-avea cum, de vreme ce-i respingea pe toţi pretendenţii la nurii ei, nu-l cocoloşise. Îl îmbrăca, îl hrănea, îl trimitea la şcoală, dar îl lăsa să umble teleleu pe străzi. Când nu era la şcoală, Mina putea fi oriunde: îl găseai prin cimitirul Şerban-Vodă, ştia el zilele când se împart colivă şi colaci, pe la Şosea sau în Obor, la hale sau la gară. Ştia tot oraşul şi oraşul îl ştia pe el; traversa bătrânele strada sau le ajuta cu câte-o paporniţă mai mare ca el. În biserici se simţea cel mai bine; de la Schitul Maicilor şi până la biserica Dobroteasa şi de acolo până la Sfântul Ştefan şi biserica Boteanu, preoţii îl ştiau pe nume. Mina era, peste tot, ca acasă; doar acasă nu se simţea acasă. Din stradă intrai printr-un gang flancat de două prăvălii, deasupra prăvăliilor erau apartamentele proprietarului, iar în spate, într-o curte interioară pavată, meschină, două caturi de cămăruţe de închiriat care dădeau toate în balcoanele lungi, spânzurate de jur-împrejurul curţii. Pe o scară putrezită se ajungea la balcoanele astea unde, cât era ziulica de lungă, stăteau casnicele care bârfeau, copiii care se jucau, oamenii care-şi pierduseră slujba şi aşteptau ca providenţa să le-aducă alta, în vreme ce ei se cinsteau c-o ţuică de la răsărit şi pân’ la apus.

Maică-sa era frumoasă. Când venea, seara, acasă, puteai vedea ochii bărbaţilor strălucind în noapte precum ai motanilor. Protejat de întuneric, câte un puştan scotea un miorlăit însoţit de râsetele înfundate ale companionilor mai puţin curajoşi.

Când îl întâlneau singur, câte unul îl prindea pe după gât, îşi lua ţigara ţinută şmechereşte pe după ureche, şi-o aprindea trecând scăpăriciul chibritului peste câte un zid, cum văzuse la cinema, la matineurile la care-şi permitea să intre, şi-l întreba aşa, ca de la prieten la prieten:

– Ia zi mă, cu cine se babardeşte mă-ta?

Enervaţi că Mina nu le răspundea nimic şi nici nu dădea semne că s-ar speria sau l-ar durea mâinile pe care i le suceau sau ceafa prinsă în cleştele degetelor, continuau:„Cât cere mă, mă-ta ca s-o ia la muie?” sau „Să vezi ce-o să-i placă lu’ mă-ta când o să i-o bag pân’ la plăsele. O să urle ca o căţea şi-o să-mi mai ceară după ce-o umplu de slobozi. O să bag în ea pân’ o să lase urme ca melcu’. Auzi, bă?! Ce zici de asta?”.

Mina nu zicea nimic. Prefera să umble departe sau să-şi facă veacul printre ruine, în curţile părăsite, unde se aciuiaseră o grămadă de câini vagabonzi care pe alţii i-ar fi sfâşiat. Oamenii nu aveau curajul să intre pe acolo decât în grup mare şi cu ceva cozi de mături sau de lopată la ei, cataroaie găseau pe jos; dar asta se petrecea rar. Intrai acolo cu treabă, adică să recuperezi materiale de construcţie din ruine, să împarţi lucruri de şmangleală sau, puştanii, cu ceva de băut departe de ochii babacilor sau cu câte-o curvă rătăcită după lăsarea serii prin cartierul lor, de regulă una care nu era cu condicuţa în regulă, trecută şi atât de disperată, de era gata să intre printre ruine şi să se lase poştită de câţiva adolescenţi beţi, cu riscul s-o ia pe coajă şi să nu-şi vadă banii. În două-trei săptămâni după câte-o ispravă din asta, îi auzeai pe temerari înjurându-l pe ăla căruia i-o mai trebui femeie în viaţa lui; în vreme ce se ţineau de gard şi se pişau sau invers. Apăruse sculamentul rusesc. Cunoscătorii spuneau că-i cel mai nasol. Aşa o fi fost, Mina n-avea de unde să ştie.

Într-o firidă greu accesibilă, era peştera lui Ali Baba. Acolo îşi aduna comorile. Când era mai mic mai arătase din ele lu’ nea Nicu. Nea Nicu era invalidul din marele Război care ţinea debitul de tutun. Maică-sa îi făcea, contra cost, menajul, câteodată punea câte-o lingură de mâncare care le prisosea într-o crăticioară şi-l trimitea să i-o ducă. Când era cu chef, după o duşcă de rom, bătrânul îşi aprindea o Regală şi-i povestea de front; dacă depăşea măsura, povestea se termina invariabil cu: „Şi-aşa am avut eu toată viaţă norocu’ spart în cur! Eram invalid, vai mama mea, şi m-a pus necuratu’ să mă sui în tren să merg la Iaşi şi ştii ce s-a-ntâmplat? Am fost în trenul cu care s-a-ntâmplat cea mai cea catastrofă din istoria C.F.R.-ului. Pricepi?! Se vedea Iaşiul, futu-i Iaşiul mă-sii să-l fut, şi trenul, la vale, zbang. Catastrofa feroviară de la Ciurea. Peste o mie de morţi. Când am deschis ochii şi am văzut incendiul, am fost sigur că am murit şi am ajuns în iad.”

Îi arătase mândru o Cruce de Fier clasa a III-a.

– Frumos, da’ ţine-o ascunsă! Mai bine arunc-o, că ăştia au pierdut războiul, futu-i în cur pe mă-sa, şi ruşii n-au simţul umorului.

După aia i-a arătat trei cartuşe coclite prinse într-o lamelă ruginită. Bătrânul a tras de ele, lamela s-a rupt, le-a studiat şi-a zis:

– Astea-s de-ale noastre, din ălălalt război, pentru Mannlicher-ul românesc. Cu astea am tras şi io.

După aia a mai găsit Mina şi alte chestii, da’ le-a ţinut numa’ pentru sufletul lui.

Mergea pe stradă şi se-ntreba ce-ar zice lumea dac-ar şti ce duce în buzunare; câteodată i se părea că un bărbat cu figură dârză, aşa ca-n filmele americane, îi zâmbeşte complice, de parc-ar şti.

Între timp, continua să străbată oraşul în lung şi-n lat. Măică-sa îi dăduse o fotografie a lu’ taică-său. O purta peste tot cu el, se simţea ca un detectiv. Ştia că, mai devreme sau mai târziu, o să-i dea de urmă. O să-l găsească şi-o să meargă de mână până acasă. Atunci n-o să mai râdă nimeni de el, n-o să mai audă miorlăituri pe urmele maică-sii, o să aibă cine-l apăra şi pe el.

Aflase că ruina cea mare din fundul curţii părăsite era a unui conac ridicat dinainte ca Ioniţă Tunsu şi ceata lui de haiduci să facă legea prin Bucureşti şi prin pădurile din jur. Bătrânii din cartier spuneau că sigur e ascunsă o comoară acolo, acum, cine şi când, poveştile variau, ba că au ascuns-o boierii de teama turcilor, au fugit şi li s-a stins stirpea de ciuma şi holera de după zaveră, că mult după ce casa devenise o ruină, urmăriţi de poteră, Tunsu ar fi ascuns acolo banii dintr-o prădăciune şi-ar fi fost ucis, prin trădare, în Grozăveşti, înainte de a se întoarce după pradă, că cineva, când nemţii intrau în capitală, în Marele Război, a făcut-o.

Povestea îl interesa mai puţin, era o comoară acolo, asta era sigur. Mina s-a apucat să cerceteze temeinic zona. A adunat de aici o lopată ruginită, de colo un târnăcop ştirb cu coada putrezită, de dincolo un ciocan de zidărie de care proprietarul nu mai avea trebuinţă şi s-a pus pe treabă. A cercetat cele mai dosnice unghere, locurile cele mai sinistre şi greu accesibile şi mai nimic. A găsit nasturi de aramă, câteva monede mici de argint, găurite, din 1906, o lamă de cuţit, cioburi. Persevera.

Taică-său era o fotografie. Nu găsea nici o legătură între el şi omul din fotografie. Aveau în cămăruţa lor întunecoasă o oglindă, a prins în marginea ei fotografia; se uita cu-n ochi la imaginea reflectată în luciul ei murdar si cu celălalt la fotografia ştearsă. Nimic. A încercat şi în conacul lui, într-o încăpere înaltă, căreia cerul îi era acoperiş. Ţiglele zburaseră de mult, iar planşeul se prăbuşise. Un morman de moloz, pe care creşteau buruieni înalte, era în mijlocul a ceea ce părea să fi fost un salon.

Asudase şi acum stătea în vârful movilei. A sprijinit de o cărămidă un ciob de oglindă şi fotografia. Căuta asemănarea dintre el şi omul din fotografie. Soarele se cuibuşea în ciob şi-l orbea. Îl dureau ochii.

Încă un ciob a reflectat soarele. Nu, nu era un ciob! O verighetă de aur! A tras-o din pământ. Din cercul de aur osul uscat al falangei umane a stat într-un echilibru precar preţ de o clipă, apoi a căzut în praf.

Era excitat la culme, la propriu, nu ştia semnificaţia termenului şi nici sensul învârtoşării din nădragi de care de altfel nici n-a fost conştient în prima clipă. Nici falanga nu şi-a dat seama prea bine ce-ar putea fi. De-abia când a descoperit cutia toracică şi hârca, s-a oprit speriat.

Trebuie că haiducii omorâseră pe cineva şi-l lăsaseră să păzească comoara. În toate cărţile cu piraţi era aşa. Auzise el că toate comorile sunt blestemate.

A luat inelul şi a fugit. Nu s-a oprit decât după ce a închis uşa cămăruţei în urma lui, transpirat tot, cu ochii ieşiţi din orbite şi spatele lipit de ea. Maică-sa nu ajunsese acasă. Nu a mâncat. A aruncat pe el apă din lighean, şi-a tras pijamaua şi, când întunericul a început să se lase, s-a băgat în pat, la colţ, cu cearceaful tras până peste cap. Respira încet, egal. Ai fi zis că doarme. Maică-sa asta a crezut şi s-a dezbrăcat uşor, şi-a tras cămaşa de noapte şi a îngenuncheat în faţa noptierei. A aprins un căpeţel de lumânare şi, cu mâinile strâns împreunate, a început să se roage. Când a ridicat ochii spre cer l-a văzut pe sfântul Mina zâmbindu-i cu bunătate din icoană, apoi, când s-a aplecat să sufle în lumânare, a văzut, lângă suportul ei, verigheta.

– Îţi mulţumesc! râdea şi ţinea între degete verigheta pe care-o săruta.

– Mina, Mina! Trezeşte-te! Inelul…

– Da, mamă, l-am găsit…

– Hai, să mergem! Du-mă la el.

– E întuneric, mâine!

– Acum, Mina, acum!

Au plecat aşa. Mama a tras peste cămaşa de noapte un capot de casă, el – hăinuţa de la uniforma şcolară, singura pe care-o avea.

– Cuminte, Mura! Stai, Mussolini, sunt eu!

Câinii lătrau la ei şi, după ce-i auzeau glasul, se retrăgeau în cotloanele lor.

Lumini şi umbre prin golurile ferestrelor conacului.

– Sunt flăcările de pe comoară!

– Unde e? Du-mă la el!

În faţa movilei de moloz şi pământ ardea un foc.

– Aici, pe la jumătatea movilei! a urcat în patru labe. Oasele albite erau împrăştiate.

– Ai venit, păsărico?! De când te-aşteptam la cotitură! Acuma nu mai scapi până nu ne dai şi nouă câte-o bucăţică de fofoloancă.

Din întuneric, au ieşit Gore şi-ncă vreo trei. Toţi erau nişte delincvenţi. Unul ţinea în braţe o femeie spre cincizeci de ani. Era goală, tremura toată, avea un ochi învineţit şi din buză i se prelingea un firicel de sânge, pe care l-a adunat cu limba. O analiză sumară a tatuajului şi machiajului te duceau cu gândul la cea mai veche meserie din lume.

– Eu sunt primul, băieţi!

– Cu asta ce facem?

– Dă-o-n pizda mă-sii. Ne-am făcut încălzirea cu ea. Avem o trufanda.

– Ţi-am spus eu, Gore, că Mina-i băiat bun, uite că ne-a adus-o pe mă-sa la pulă .

– Hă, hă!

Femeia şi-a adunat hainele rupte, aruncate prin colţuri şi a rupt-o la fugă în noapte.

Pentru câteva clipe nu s-au auzit decât lemnele troznind în foc, crenguţele şi pietricelele sub tălpile femeii care fugea, apoi mârâituri, lătratul câinilor şi urletele femeii pe care-o ghiceai sfâşiată. Băieţii s-au uitat în noapte în direcţia lor. Au râs. Apoi au început să strângă cercul în jurul noii victime. Rânjeau. Gore a început să-şi desfacă prohabul.

– De când aştept io, fă, să te trag pe pulă! Nu mă credeaţi, bă, când vă spuneam că tot i-o trag io lu’ asta?!

Pe Mina nu-l mai vedea nimeni. Se lipise de-un perete şi parcă n-a fost el când a scos din buzunar cea mai de preţ posesiune a lui: o grenadă de mână. I-a tras cuiul. A izbit-o de perete înainte de a o arunca în focul lângă care maică-sa fusese trântită pe jos, ţintuită pe podea în vreme ce Gore încerca să-şi croiască drum printre coapsele ei.

Mina şi-a pierdut braţul. A murit de septicemie peste câteva zile. Povestea a fost un caz banal în rubrica Fapte diverse din ediţia de seară a ziarului. Era după război şi-n fiecare zi se nenorocea câte-un copil de pe urma muniţiei abandonate.

– Cine ţi-a spus povestea?

– Invalidu’. S-a mărturisit pe patu’ de moarte. Io am tras cu urechea. Nimeni nu l-ar fi bănuit! L-a omorât pe bărbat să-i rămână lui femeia.

– Futu-l în cur pe mă-sa de olog!