Am avut colosala bucurie de a-l cunoaşte pe Blaga în ianuarie 1955. Cu foarte puţine zile înainte, fusesem dat afară de la Şcoala de literatură din Capitală, după numai un trimestru urmat acolo, printr-o „şedinţă de demascare” de pomină, după tot tipicul epocii, fixată, desigur nu de florile mărului, chiar în seara Ajunului de Crăciun. Expulzat, în chip sonor, drept un „element duşmănos”, un „duşman al poporului”, în atmosfera unei liturghii negre. Motivele? Le-am arătat de mai multe ori şi îmi cer scuze cititorilor pentru că le repet iarăşi. I-am vizitat pe Tudor Arghezi, la Mărţişor, şi pe fosta soţie a lui E. Lovinescu, d-na Ecaterina Bălăcioiu, la sediul faimosului cenaclu Sburătorul. Fapte odioase în ochii agenţilor regimului, care înţesau „fabrica de poeţi”. Dintr-un lăcaş al literaturii, am fost izgonit în numele literaturii, aşa ar veni, nu? Ca şi cum un credincios ar fi excomunicat de Biserică pentru credinţa sa! În sălile de curs, ca şi în internatul Şcolii (fostul Muzeu Toma Stelian de pe Şoseaua Kiseleff, azi sediul PSD), supravegherea securistă se desfăşura zi-noapte fără contenire. Directorul adjunct al instituţiei nu era altcineva decît Traian Iancu, viitorul „tata Iancu”, bonomul diriguitor al Fondului literar, care ni se înfăţişa uneori în splendoarea uniformei sale de ofiţer Secu. M-am văzut pîrît de cîţiva colegi zeloşi pe această cale atît de utilă pentru parvenire. Singurul care mi-a întins o mînă prietenească în acel ceas greu a fost un vecin de dormitor, pe numele său Nicolae Labiş, care, la despărţire, mi-a făcut un dar: un volum din Opera dramatică a lui Lucian Blaga. Nu fără dificultate (am avut noroc de sprijinul unei mătuşi influente) am izbutit să mă transfer la Universitatea clujeană. Şi ce credeţi că am făcut acolo? Fără întîrziere, l-am căutat pe Blaga. Sfidînd astfel extrem de posibila repetare a defecţiunii bucureştene, l-am căutat pe autorul Spaţiului mioritic, de a cărui poezie eram impregnat încă din liceu. Nu-mi păsa de ce s-ar mai putea întîmpla. Într-o dimineaţă mohorîtă de iarnă, am cutezat a intra în clădirea Bibliotecii universitare, unde aflasem că
lucrează Blaga şi m-am postat în așteptare, la etajul unde-şi avea biroul. Nu voi uita niciodată tulburarea fericitoare ce m-a cuprins cînd l-am zărit urcînd cu lentoare scările, de parcă o statuie ar fi început a umbla. Cu un gest natural, Blaga m-a poftit într-o odaie care s-a făcut dintr-odată luminoasă (lumina venea neîndoielnic din fiinţa sa), ascultîndu-mă benevolent, punîndu-mi cîteva întrebări, invitîndu-mă în cele din urmă să-l mai caut. Mă simţeam într-al nouălea cer. Bineînţeles că am revenit peste puţin timp, înfăţişîndu-i o seamă de poezii la care mă nevoiam pe atunci. A început astfel o relaţie care a durat pe întreg parcursul studenţiei mele clujene. S-a întîmplat ca marelui poet-filosof să-i placă versurile mele într-atît încît a rostit în legătură cu ele o apreciere atît de favorabilă încît mă sfiesc s-o reproduc. Copilandrul de 18 ani putea avea oare o satisfacţie mai mare? A fostă o clipă crucială a existenţei mele, care m-a stimulat şi continuă a mă stimula pînă la anii mei tîrzii. Am primit atunci un atestat mai important decît diplomele de studii, decît premiile de care s-a întîmplat să am parte.
Întîlnirile cu Blaga aveau loc cam de două-trei ori pe lună, la Bibliotecă. Uneori ne vedeam pe stradă, poetul poftindu-mă la cîte o preumblare prin „centru” ori să-l însoţesc pînă la locuinţa sa de pe strada Martinuzzi, către marginea urbei. Vorbeam „de toate”. Simt azi nevoia de-a corecta imaginea curentă a lui Blaga, cea de taciturn. Cu mine n-a fost defel aşa. Se dovedea mai mereu cursiv în rostire şi chiar iubitor al vorbei de duh. Presupun, cred că nu fără temei, că legenda „omului tăcerii” provine din partea unor foşti studenţi ai săi, faţă de care, în pofida amabilităţii ce-l caracteriza şi a preţuirii pe care le-o purta, nu putea a nu nutri şi rezerve. Îi am în vedere mai cu seamă pe „cerchişti”, care nu doar că formulaseră, prin pana unuia dintre ei, observaţii critice la concepţia filosofică blagiană, dar găsiseră de cuviinţă a adresa scrisoarea întemeietoare a grupării lor nu lui Blaga, ci lui E. Lovinescu. Tinere personalităţi care vădeau, în ciuda respectului faţă de marele lor dascăl, o explicabilă tendinţă de emancipare… Deloc reţinut în momentele petrecute împreună, lui Blaga îi făcea plăcere să povestească felurite întîmplări din viaţa sa ce mi se înfăţişa feerică, neomiţînd tinereţea, perioadele petrecute peste hotare, relaţiile cu „oamenii mari” ai trecutului, de la Vlahuţă, întîlnit aproape de sfîrşitul acestuia („era un om clădit în întregime pe etic”), pînă la Iorga („vanitos, intratabil”), Arghezi (vă va surpinde poate: „cel mai mare artist al verbului românesc”), Adrian Maniu („în poezie le cam nimereşte”), V. Voiculescu („un poet religios de seamă”), E. Lovinescu („un critic interesant, dar oarecum limitat prin estetic, fără un fundament filosofic solid”), Camil Petrescu („un Mitică la pătrat”) etc. Îşi amintea cu o vădită satisfacţie şi de convorbirile ce le avusese cu regele Carol al II-lea, care-l preţuia. Nu aborda făţiş chestiunile politiceşti. Însă, mai cu seamă pe stradă, îi scăpau mărturii în măsură a-i trăda apăsătoarea stare de spirit indusă de situaţia anilor ‘50. „Ascult ştirile de la radio Londra, pînă adorm pe ele”. „Ce-a vrut să spună Călinescu la sfîrşitul articolului său din Contemporanul, după vizita făcută la Lancrăm: «Dar toate porţile erau închise»? Nu cumva era «închisă» şi vorba sa?”. Şi mai cu seamă: „Lucrurile se vor schimba, fără îndoială, în ţară. Dar s-ar prea putea ca această schimbare să vină peste vieţile noastre”. Aparent calm, cu o alură majestuoasă a mişcărilor, ce-mi evocau, repet, mişcarea unei figuri statuare însufleţite, Blaga avea aerul a nu lua prea mult în seamă urgia comunistă, cu privirile aţintite spre viitor. Într-un fel special, dădea dovadă de realism. Am aflat astfel că scria proză autobiografică („cititorii mei vor afla ceea ce nu le pot spune în prezent”) şi că-şi pune în ordine o serie de texte disparate, în vederea publicării lor în volum. Relegat moralmente, scos din viaţa literară, universitară și academică, ofensat, părea a pluti peste mizeriile contemporaneităţii, cu stoicismul unui spirit apt a-şi regla propria existenţă. Îşi resorbea inevitabila durere cu o exemplară tărie.
Şi acum o latură cu deosebire tulburătoare a relaţiei pe care am avut-o cu Blaga: atenţia caldă, aş zice parentală, pe care înţelegea a o acorda neînsemnatului tînăr ce eram în preajma sa. Mă asculta cu atenţie cînd îmi luam curajul (Doamne, cum?) a-i vorbi despre frămîntările mele cele mai intime, de la dificultăţile scrisului la cele de adaptare la lume, neexcluzînd pătimirile eroticeşti. Nimic din ce era omenesc nu rămînea nespus între noi, ca-ntr-un confesional, aşa încît în tot ce mi se părea înnegurat, decepţionant, blocat apărea lumina unei înţelegeri expiatoare. Simţeam, difuz, că există puncte de reper în marasmul ce ne înconjura, că sîntem în măsură a năzui la o perspectivă răscumpărătoare, oricît de îndepărtată. Există o salvare, părea a sugera mereu glasul molcom, cu timbrul uşor subţiat, al lui Blaga, indiferent despre ce ar fi vorbit. Şi n-au lipsit nici intervenţiile concrete, emoţionante. Cînd, la un moment dat, am ajuns ameninţat de serviciul militar pentru care nu eram tocmai potrivit, autorul Poemelor luminii a ţinut să-mi dea cîteva sfaturi care mi-au fost de mare ajutor. Într-o bună zi, m-am pomenit exmatriculat şi din facultatea de la Cluj, pentru cîteva absenţe la orele (indigeste) de marxism-leninism. Cu acel prilej, Blaga a făcut un gest de mare omenie: o vizită la Universitate pentru a-l întîlni pe, temutul pe atunci, decan al meu, Iosif Pervain, pe care l-a înduplecat să anuleze aspra măsură. Astfel mi-a salvat situaţia. Şi cum aş putea uita comportarea autorului Nebănuitelor trepte, cînd mi-am terminat facultatea? Doream cu ardoare să rămîn în Cluj. Importantul burg imperial, aureolat de romantismul vîrstei, reprezenta pentru mine un vis, ce să-i faci! În anul penultim, primisem un premiu întîi pe ţară (iată că mă laud: singurul premiu din 1957 de acest rang de care beneficiase Clujul studențesc) şi eram unicul din anul meu de studii care începuse a publica într-o revistă literară, Steaua, – asta însemna ceva pe atunci – , dar nici profesorii mei, nici „steliştii” nu mi-au dat nicio atenţie. Blaga s-a dovedit singurul care s-a lansat într-un şir de demersuri pentru a mă sprijini. A contactat cu acest scop cîţiva universitari prestigioşi (e drept, de la alte facultăţi decît filologia, unde se pare că nu se bucura de o mare simpatie!) şi m-a recomandat, în două calde scrisori, lui Tudor Vianu şi lui Alexandru Jebeleanu (redactor-şef al revistei timişorene Scrisul bănăţean). Ambele scrisori au fost între timp publicate. Explicabil însă, în condiţiile dure de atunci, totul a fost în zadar. Imaginea insului egocentric, rece, insensibil la nevoile aproapelui se cuvine aşadar corijată. Blaga mi-a dovedit cu prisosinţă că nu e nici taciturnul de vocaţie şi nici egolatrul inuman, sugerat de unele condeie…
Care erau raporturile lui Blaga cu scriitorii în vogă din „deceniul proletcultist”? Atitudinea infamă a lui Beniuc, care a găsit cu cale a-l caricaturiza pe marele predecesor ostracizat, fără drept de replică, în paginile unui roman, se cunoaşte. Relațiile din proximitate, cu literaţii din jurul revistei Steaua am impresia însă că n-au fost încă suficient clarificate. Departe de-a fi fost idilice, aşa cum s-a străduit a le prezenta poetul Aurel Rău, adjunctul lui A. E. Baconsky la conducerea periodicului şi succesorul acestuia, din 1958, ele reflectă o doză de rea-voinţă din partea mai tinerilor condeieri, exponenţi, fie şi cu o anume tendinţă, lăudabilă, de emancipare de sub tutela ideologică, ai canonului oficial. Ce vreau să zic? S-a produs o stare… concurenţială între scriitorul pus pe o linie moartă şi reprezentanţii, orice s-ar zice, ai „literaturii noi”. Incidentul oribil, relatat de I. D. Sîrbu, cînd Baconsky, aflat pe valul „realismului socialist”, l-a sfidat pe stradă pe Blaga printr-un gest obscen, e multgrăitor. În repetate rînduri, foarte ambiţiosul autor al Fluxului memoriei îmi spunea că „poezia nouă” (id est cea a condeiului propriu) trebuie să se debaraseze de fantasmele metafizicii şi că în niciun caz nu se va mai putea scrie vreodată despre îngeri. Aluziile la Blaga erau vădite, revenind aidoma unui laitmotiv în convorbirile pe care le aveam cu Baconsky. Răspîndindu-se vestea întîlnirilor mele cu acesta, împrejurarea nu putea decît a-i indispune pe „stelişti”. Aprecierile favorabile din partea poetului marginalizat, după cum mi-am dat seama, departe de-a mă avantaja, au ajuns a alcătui pentru mine un handicap. Steaua n-a întîrziat a publica o notă veninoasă, în 1956 sau 1957 (oare a luat-o în seamă pînă acum vreo cercetare?), în care sînt vizaţi atît Blaga cît şi subsemnatul, primul avînd postura unui maestru îmbătrînit, „depăşit”, care se înconjoară de tineri fără nici o valoare cărora le acordă un credit exorbitant, din teama de-a nu rămîne cu desăvîrşire uitat. Ce ziceţi, domnule Rău, de acest text apărut sub pseudonim? Iar cînd a văzut lumina tiparului cartea lui Blaga, Tălmăciri din lirica universală, ce s-a întîmplat? Unul dintre redactorii Stelei, poetul Aurel Gurghianu, mi-a cerut să-i fac o recenzie (nota bene: o simplă recenzie, iar nu o cronică), adăugînd cu un surîs ironic: „dacă tot eşti prieten cu Blaga…!”. Numai că, în comentariul meu, fără să mi se ceară consimţămîntul, s-au ivit cuvinte mustrătoare la adresa lui Blaga. I-am explicat acestuia isprava „steliştilor”. A zîmbit ironic la rîndu-i, declarînd că nu se miră prea mult: „Ce vrei, Baconsky şi alţii ca el sînt obişnuiţi cu un anume standard de viaţă, nu pot risca nimic!”. Să precizez că în acele vremuri de trai foarte sărăcăcios, scriitorii obedienţi dobîndeau venituri considerabile, alcătuind o categorie privilegiată, după modelul sovietic. A. E. Baconsky, ca şi Petru Dumitriu (modelul bucureştean al bardului clujean, cu care emula acesta), îşi îngăduiau, în virtutea lor, a cumpăra mobile scumpe şi picturi de valoare de la „foştii” scăpătaţi…
Un episod aparte al vieţii lui Blaga, în etapa sa crepusculară: conferinţa intitulată Întîlniri cu Goethe, pe care a ţinut-o în primăvara anului 1957, într-o sală de festivităţi a Bibliotecii universitare. Afişele, puţine şi de format modest, care o vesteau pe zidurile Clujului au provocat senzaţie. După atîţia ani de tăcere impusă, în care fusese arătat cu degetul de propagandiştii partidului unic ca exponent al putrefactei culturi burghezo-moşiereşti, iată că i se dădea cuvîntul marelui interzis. Era un eveniment. Sala s-a dovedit total neîncăpătoare. Veniseră multe sute de oameni de toate vîrstele, mai ales tineri care ajunseseră să stea şi afară, pe culoare şi pe scări. Eu, care-mi luasem precauţia de a sosi cu o oră şi jumătate înainte de cea anunţată, mă aşezasem, cu o bucurie copilărească, în primul rînd de scaune. În curînd mi s-au alăturat pe acelaşi rînd cîţiva universitari, între care profesorul meu, Mircea Zaciu, surprins pesemne de-a mă găsi în acel loc, aruncîndu-mi o privire oblică, circumspectă. Îndată după apariţia lui Blaga, care s-a urcat la pupitru, a intrat o altă figură fabuloasă a Clujului, Ion Agârbiceanu. Hirsut, corpolent, cu ceva noduros în făptura-i popesc-patriarhală, a fost poftit alături de vorbitor. Cu toate că presiunea crescîndă a celor ce n-au încăput în sală a determinat pe cineva dintre organizatori să anunţe că Blaga îşi va repeta alocuţiunea la altă dată, bineînţeles că acest lucru nu s-a mai întîmplat. Entuziasmul pe care l-a produs ieşirea sa în public, constituia un semnal suficient pentru autorităţi pentru a-l pune din nou între parantezele ideologice în care a rămas pînă la moarte.
Ultima mea întîlnire cu Blaga s-a petrecut în vara anului 1959, la locuinţa acestuia. Era o zi fastuoasă, cu un cer de un albastru senzual şi totodată cu o nuanţă rece, septentrională. Un cer evocînd cumva viziunea blagiană a verilor transilvane, de-o ardere moale, ca un cadru al unei iubiri nelumești. Blaga mi-a vorbit apăsat despre faptul că se pensionase de curînd şi că grija sa de căpetenie era atunci să-şi organizeze „viaţa de pensionar”. La rîndul meu, i-am împărtăşit dezamăgirea mea dureroasă de-a nu fi căpătat un serviciu, la un an după isprăvirea studiilor. În plus, imposibilitatea de-a mai apărea în publicistică, după ce devenisem obiectul unor alte „demascări”, semnate de nume grele ale criticii aservite partidului, precum Ov. S. Crohmălniceanu, Silvian Iosifescu, Georgeta Horodincă. Autori care mă caracterizau nu altfel decît ca un poet mistic, de soi burghez, exponent al unei „critici de salon”. Ce mai încoace-încolo, o primejdie în continuare. Ceva aidoma unuia suferind de-o boală contagioasă, care trebuie izolat. Descumpănit, nu ştiam ce-ar mai fi de făcut. Atunci Blaga, reluînd cuvintele spre a mi se întipări în memorie, mi-a dat ultimul său îndemn, cu iz mioritic, cît să-mi ajungă pe viaţă: „Înţarcă-te, Grigurcule!”. Chiar aşa: „Înţarcă-te, Grigurcule!”. Premonitor, cu privirile dense, trecînd dincolo de lucruri… Nimic din înfăţişarea şi din tonul poetului din faţa mea nu trăda boala fatală ce avea să se manifeste peste cîteva luni. Îl priveam, îl ascultam cu aceeaşi evalvie ca la cea dintîi dintre întîlnirile noastre. Era fiinţa providenţială a tinereţii mele. Era cel mai de seamă creator pe care mi-a fost dat a-l cunoaşte vreodată, în carne şi oase. Un Goethe al românilor, cum, pe bună dreptate, a fost caracterizat. Ca să spun adevărul adevărat: îl simţeam mai curînd un zeu decît un om.