Coincidență sau nu, în zilele din preajma schimbării gărzii, sau mai precis a șefilor de gărzi la Elysée, am ascultat din nou, după multă vreme, cântecul lui Charles Trenet cu titlul de mai sus. El – sau, mă rog, autorul versurilor – își cântă acolo amintirile dragi ale copilăriei, punându-le sub semnul acestei țări, într-o vreme a prevalenței vieții patriarhale. S-o fi născut și-acolo eternitatea la sat? La asta cântecul lui Charles Trenet nu ne răspunde.
Unul dintre versurile următoare din refren spune: „cher pays de mon enfance..” Una peste alta, dacă privim în urmă, și copilăria României a avut această țară, chiar dacă nu-i spunea douce France, măcar drept model. Nu a vituperat Eminescu împotriva tinerilor acelor vremi care, în opinia sa, „…la Paris învață/ La gât cravatei cum se leagă, nodul”? Sigur, poetul nostru național, conservator în suflet și-n simțiri, nu vedea decât asta, dar de la Paris veniseră și pașoptiștii, deopotrivă refuzați de bătrânii boieri turcificați (sic) de multă vreme, desigur și aceștia îi respingeau, fără talentul marelui poet, dar tot asta făceau, semn că Parisul însemna ceva. Semn că îi deranja mai mult ce învățau aceia acolo despre democrație și revoluție decât nodul de la cravatele bonjuriștilor. Dar a trecut și asta și societatea românească s-a francificat (sic) mai ceva decât e acum, cea de azi, vreau să zic, anglificată.
Modelul francez a fost unul dominant până la venirea rușilor, în 1944. În fond, Franța fusese, în primul Război Mondial, singurul nostru aliat care chiar a făcut ceva pentru această țară, și atunci nefericită, dar, spre deosebire de acum, mai păstrând speranțe. A se vedea un Jurnal de război intitulat Misiune în România. Noiembrie 1916-aprilie 1918, semnat de Marcel Fontaine, ofițer francez din misiunea generalului Berthelot. A se vedea ce ne făceau ceilalți aliați, mai apropiați geografic, în speță rușii, chiar înainte de revoluția aia a lor, pe vremea, încă, a țarilor. Cum distrugeau, o spune Marcel Fontaine, mai mult decât inamicii austro-ungari și germani, satele românești și tot ce le ieșea în cale, cum se lăfăiau, bine îmbrăcați în iarna cumplită a anilor 1916/17 și bine hrăniți, fără să participe la luptele crâncene cărora armata română, prost echipată și hrănită pe sponci, le făcea față cum putea, într-o și pentru o țară pe trei sferturi ocupată. Cealaltă carte care dă seama, de pe o altă poziție, dar la fel de empatică față de suferințele românilor, pe care voiam să v-o recomand, chiar dacă am mai făcut-o și altădată, ca sursă de adevăr despre colaborarea româno-franceză în acele vremuri chiar de restriște, se intitulează Însemnările unui diplomat de altădată. În România 1916-1920, și este scrisă de Contele de Saint-Aulaire, ambasador în România, care a rămas alături de românii acelor vremuri când sudul și Capitala au fost ocupate și s-a refugiat la Iași împreună cu toți cei care se retrăseseră acolo.
Marcel Fontaine și Contele de Saint-Aulaire au fost două persoane aparținând unor clase sociale diferite și totuși atât de apropiați de români și de România. Au – cum ar spune Caragiale – compătimit împreună cu strămoșii noștri, greu încercați în acei ani, cumpliți pentru români, ai primului Război Mondial. Au rămas legați de această țară, cel dintâi revenind și devenind profesor de franceză în România până la venirea rușilor, eternul „mare prieten” de la răsărit.
Așa se face că, în ultimele săptămâni, și în România, ca și-n alte țări europene, oamenii care vor să știe pe ce lume trăiesc au urmărit, cu sau fără sufletul la gură, campania electorală din Franța și alegerile pentru președinte de-acolo. N-o mai fi, azi, Franța, farul umanității, dar trebuie să recunoaștem că pe axa Paris-Berlin se ține Uniunea Europeană în care suntem fericiți să ne aflăm, fie și ca membri de rangul doi. Or, alegerile din Franța nu au fost, în fond – și nu e descoperirea mea – decât un referendum: pentru Uniunea Europeană sau nu. Răspunsul la alternativa Macron – Le Pen s-a dat de fapt la: rămânerea în UE sau ieșirea din UE. Să mai spun că Uniunea Europeană a fost creată pentru îndepărtarea de la noi a războiului ca rezolvare a te miri ce conflicte? Nu cred că e nevoie.
Toți cei care pun sub semnul îndoielii existența noastră în UE nu se gîndesc decât la propriul lor interes, nu văd că, pe termen lung, nu există altă soluție pentru țările acestui continent, altfel marginalizate. Uniunea Europeană rămâne, poate, singura garanție a păstrării în continuare a unor valori care pe alte continente sunt ignorate sau respinse pur și simplu. În primul rând a celor ecologice. François Hollande, atât de hulit pentru nereușitele sale, a reușit, totuși, să convingă și China, și India și Statele Unite, altădată refractare unor asemenea angajamente, să semneze acordul privitor la încălzirea globală, printre cele 195 de țări, în decembrie 2015. Este un succes evocat, de altfel, și de noul președinte francez, Emmanuel Macron, în duminica investiturii, în favoarea predecesorului său.
Așa că, douce France nu înseamnă doar dulcea poveste a lui Charles Trenet, mai înseamnă încă multe și se speră, de către ei, dar și de către alți cetățeni europeni cu picioarele pe pământ și capul pe umeri, nu în nori (de țigară, alcool sau manipulări), că în mandatul lui Emmanuel Macron vor mai fi și alte succese, pentru Franța, dar și pentru noi, ceilalți.
În România, „schimbarea domnilor” e „bucuria nebunilor”, însă trebuie să privim lucrurile și din partea cealaltă, de unde se poate vedea, dacă ai ochi și minte să cuprindă, altfel.