Andrei și Andreea Grosu sunt doi tineri regizori (chiar dacă unul dintre componenți este femeie, pluralul este – scuzați – întotdeauna masculin), foarte activi, în această primăvară cel puțin. La Teatrul de Comedie au montat un Don Juan necanonic, interpretat, imaginați-vă, numai (cum s-ar zice azi, decât) de trei actori. La Teatrul Odeon, au avut de curând premiera cu piesa Pescărușul de Cehov. Și aici lucrurile nu stau așa cum este obișnuit un spectator vechi să vadă. Pentru unul nou, desigur, este mai simplu: el poate crede că așa e teatrul dintotdeauna. E drept, spectatorii noi, cei tineri, nu-și mai pun problema lui totdeauna. Pentru ei totdeauna e acum.
Don Juan. Firește, la baza acestui spectacol original stă tot textul lui Molière, nici nu s-ar fi putut altfel. Numai că el este tăiat, rafistolat și montat în așa fel încât să putem avea o reprezentare cât de cât apropiată de original, fără ca textul integral să fie rostit pe scenă. De altfel, spectacolul s-a ținut pe așa zisa scenă din sala Atelier (sau Studio) a teatrului, acolo unde nu e destul loc pentru multe personaje și nici pentru decoruri fastuoase, așa cum ar cere o montare pe stil vechi. În fața noastră au apărut Bogdan Cotleț, Dragoș Huluba și, nu în ultimul rând, Liviu Pintileasa, actori tineri încă și înzestrați cu un bogat registru pentru comedie. Singurul care a întruchipat un singur personaj de la început și până la sfârșit a fost Bogdan Cotleț în rolul lui Don Juan, cinicul, dar în cazul nostru și gracilul bărbat fără scrupule și în același timp, parcă, nu atât de sigur pe sine și pe puterile lui pe cât îl știam din alte înfățișări. Ceilalți doi sunt, inițial, valeții, unul al cinicului, celălalt al Donei Elvira, femeia smulsă de la mănăstire de acela, luată de nevastă pentru a fi părăsită de urgență, atunci când o altă aventură i-a fâlfâit prin fața ochilor. Dar ei sunt asta doar la început, pe parcursul spectacolului venindu-le rândul să joace, cu travestiuri foarte aproximative și sumare, generatoare de comic, diversele alte roluri care populează distribuția piesei scrise de Molière. Și sigur că efectul comic este imens, când Dragoș Huluba se fandosește în chip de Dona Elvira sau Liviu Pintileasa o face pe Comandorul, într-o tentativă, până la urmă nereușită, de a-l speria pe ticălosul seducător. Și alte asemenea rapide travestiri comice mai au loc, spre hazul spectatorilor, până la sfârșit, era să zic obștescul…
Pescărușul din subsolul Teatrului Odeon, sala Studio, nu este nici el acea reprezentare respectuoasă pentru text și autor cu care ar fi obișnuit cineva mai bătrâior. Este ceea ce se chema cândva un spectacol experimental – am observat că se mai folosește foarte rar acest termen și voi încerca să explic de ce. Experimentul (în teatru) avea o țintă precisă, și anume aceea de a stabili un mod, în general nou, că de aia era experiment, de a face teatru. Ceea ce experimentează cei de azi nu e menit, sau de cele mai multe ori se devedește a nu fi menit să se repete, să fixeze o nouă manieră de teatru. Noua manieră de teatru a fost stabilită demult: să te îndepărtezi cât poți de canonul clasic, să eviți poncifele trecutului, ale teatrului clasic, să-i epatezi pe burghezi (visul avangardiștilor dintotdeauna).
Dar spectacolul semnat de regizorii Andrei și Andreea Grosu nu pare a fi făcut în acest scop. El este, pur și simplu, expresia unei alte viziuni asupra teatrului. Ceea ce, în parte, este și în alte cazuri, atunci când schimbarea nu e doar pentru a uimi și, eventual, enerva.
De data asta nu mai suntem în fața scenei pe care se joacă piesa lui Anton Pavlovici Cehov, ci în spatele ei, astfel asistăm la toate pregătirile pentru spectacolul de teatru în teatru cu piesa lui Treplev, spre indignarea pe mamei sale, mare actriță, cu care el este în conflict artistic. Aici, conflictul între generații se petrece chiar în interiorul spectacolului. Constatăm astfel, mai clar decât în reprezentările conforme, că Cehov a mai marcat un punct important în tentativa de a înfățișa pătrunderea lumii noi în cea veche. Afacerile lumii noi erau pictate în Livada de vișini, aici avem concepția despre artă a noii generații de practicanți ai ei. Suntem așadar în fața/spatele unei scene care se adresează când celor vechi, așezați undeva, în umbră, de fapt în fața scenei, dar și nouă, cei din spatele/fața ei. Vedem cum se trag sforile, cum se mișcă scripeții ca să se ridice (greșit spus, că nu se ridică, ci se dă la o parte) cortina, iar asta poate da o senzație mai acută de pătrundere în mecanismele sufletești ale eroilor, bogat ilustrate de textele marelui rus. Ca-n toate piesele sale, peste toate și peste toți, plutește tema ratării, aici a Ninei Zarecinaia, într-o sensibil diferită de altele interpretare prestată de Nicoleta Lefter, o actriță cu multe bune realizări și până acum, și a lui Treplev, care și sfârșește prin a se împușca. (La Cehov pistolul joacă un rol și în alte piese.) Marius Damian este un Treplev agitat, un tânăr furios avant la lettre, el îi dirijează pe toți în deschiderea spectacolului, într-un exercițiu fizic demn de orice workshop teatral, el agită apele în acest spectacol deloc tandru, deloc imagine a resemnării, în ciuda finalului său tragic. Am mai remarcat trei apariții actoricești care rețin atenția, aceea a lui Gelu Nițu în doctorul Dorn, eternul doctor cehovian, oarecum resemnat cu soarta sa, cu decăderea sa intelectuală, pe Florina Gleznea în Mașa, o Mașa pandant al lui Treplev, iubindu-l fără speranță (o altă linie a teatrului lui Cehov), o Mașa revoltată și ea, furioasă, dar furioasă pe sine însăși, care se distruge lent, și pe Cezar Antal, un excelent actor, până mai ieri la Piatra Neamț, cu o prestație foarte umană, foarte veridică și foarte convingătoare. În jurul lor, Dan Bădărău (Sorin, unchiul lui Treplev, fratele Arkadinei), un ratat care-și vede ratarea, Elvira Deatcu (o credibilă Polina Andreevna, îndrăgostită fără speranță de Dorn), un Laurențiu Lazăr (administratorul moșiei, căci toate piesele lui Cehov se petrec la moșii cu proprietarii aflați doar în vizită pe-acolo) și Mihai Smarandache (un Trigorin nu prea convingător, mai mult băiat din barurile noastre de azi, în ciuda visului personajului său de a-și petrece viața pescuind, în liniște). În sfârșit, Alina Berzunțeanu face o Arkadină cam fără relief, parcă nu îndeajuns de convingătoare în scenele cu fiul său, dar și în cele cu Trigorin, vedeta literară spre care își îndreaptă săgețile Treplev.
Spectacolul acesta trebuie văzut și de cei care se mai îndoiesc de posibilitățile de înnoire ale artei scenice și de cei care se îngrozesc la vederea noilor forme și idei.