TICHIA DE MĂRGĂRITAR

Chelului îi trebuie tichie de mărgăritar se spunea pe vremea când asemenea expresii colorate mai circulau, încă neîmpinse spre marginea vocabularului de limbajul pragmatic, mercantil, care nu mai are timp nici de culoare, nici de muzicalitate.
Zilele trecute – până apare acest număr din revistă trecute chiar de mult – am auzit o știre conform căreia micul spital dintr-o tot mică localitate era privat de o mare parte din suma care-i fusese alocată din bugetul local, deoarece acei bani trebuiau folosiți pentru nu știu ce sărbătorire, tot locală, un fel de festival, sau așa ceva. Consilierilor locali li se păruse mai utilă această serbare pentru localitatea lor, decât spitalul unde – nu-i așa? – erau îngrijiți doar cei bolnavi. În schimb, la serbare se puteau distra toți cei care-i votaseră.
Odată, demult, prin anii ‘90 ai secolului trecut, mă aflam, de Ziua limbii române, la Chișinău, în Piața Mare, unde se pregătea un spectacol cu artiști din România și din Republica Moldova; mulțimea era strânsă acolo, erau, cred, câteva mii de oameni, dar pe scările Parlamentului făceau greva foamei soțiile bărbaților din grupul Ilașcu, dacă-și mai aduce cineva aminte ce era acesta. Ei bine, când prezentatorul viitorului spectacol s-a urcat pe scenă să anunțe ce urmează să se petreacă, oamenii au strigat într-un glas: nu ne trebuie sărbare! Și sărbarea nu a mai avut loc. Pentru că prioritatea, cum se spune astăzi, era alta, și anume eliberarea celor deținuți în Transnistria.
Și mai demult, în copilărie, îi auzeam pe părinții mei vorbind cu dispreț despre oamenii care își țineau casa în mizerie, dar se afișau pe stradă sau pe la restaurante împopoțonați, femeile rujate și parfumate. Sau despre aceia preocupați mai întâi să-și cumpere, cu imense sascrificii – ceva mai târziu, totuși, – automobile înainte de a-și pune la punct locuințele mizerabile. Era, de altfel, un loc comun al oamenilor cu bun simț că trebuie să existe o armonie între ceea ce ai acasă, în casă, și ceea ce afișezi acolo unde te pot vedea ceilalți. Dar bunul simț a devenit, vorba lui Alexandru Paleologu, un paradox, de fapt nici măcar atât, ci pur și simplu pasăre rară.
Azi, când sărbătorile religioase, Crăciunul și Paștele, ori mai puțin religioase dar care cad pe lângă acestea, cum ar fi Anul Nou, sunt prilejul unor valuri de mâncare și băutură, plus tsunamiuri de zgomote ce trec drept muzică în mintea și urechile multora, povestea prostului gust și a prostului simț s-a extins. Ideea (?) că dacă marele zgomot e creator de confort a apărut întâi la CFR, prin anii 70-80, odată cu trenurile rapide în care nu puteai să stai liniștit din cauza muzicii date la maximum, care izvora nu se știe de unde și nu putea fi oprită nici măcar în compartimentele în care, eventual, oamenii aveau altă concepție despre confort. În Piața Universității din București, din când în când, cam des totuși, pe pustiul de beton apărut acolo unde fuseseră iarbă, plante, arbuști ornamentali, se organizează un fel de târguri festive, cu o nelipsită scenă pe care urlă tot felul de indivizi din așa zisa muzică a acestor vremuri. În zadar au protestat universitarii că nu-și mai pot ține cursurile și seminariile peste drum, nimeni nu i-a auzit (probabil asurzit de behăiala sinistră de vizavi).
Dar sărbătorile sunt întâmpinate de orașele noastre, în frunte cu capitala patriei, cu luminații dintre cele mai feerice pe bulevardele principale, de ți-e mai mare dragul să le privești. Ți-ar fi, mai precis, mai mare dragul să le privești, dacă ai ști că toate necazurile acestui oraș supraaglomerat și supraneglijat ar fi fost rezolvate în prealabil. Oamenii care locuiesc în nu știu ce cartier îndepărtat se plâng că înoată de zece ani în noroi, deși li s-a promis asfaltarea străzii, alții, tot din această metropolă europeană, cară apă cu gălețile ca-n secolul trecut, altora nu li s-au tras firele de curent electric ori țevile de gaze. Lista motivelor de disconfort al cetățenilor capitalei noastre poate continua la nesfârșit. Ea trebuie că se află, undeva, într-un sertar al cuiva. Nimic nu se urnește pentru acești oameni, în schimb avem feerice lumini pe bulevardele centrale. Nu vi se pare că asta seamănă cu o femeie care nu se spală, dar se parfumează? Nu vi se pare că asta seamănă cu familiile în care părinții se distrează la restaurante în vreme ce acasă copiii le plâng nemâncați și nespălați?
Am luat acest exemplu, la îndemână, al Capitalei, dar dacă ne uităm la toată țara puține sunt locurile unde lucrurile stau altfel. La nivelul țării, lucrurile se petrec la fel.
Pe vremuri, când erau la modă fracurile, trebuia să ai, la un asemenea costum de lux, și un plastron, care-ți acoperea pieptul, fiind fațada unei cămăși albe imaculate. Literatura, dar și filmele acelor epoci ne prezentau diverși escroci care, ca să pară oameni din lumea bună (a acelor vremi), își făceau rost de fracuri, cum vor fi fost ele, dar în loc de cămașă purtau doar un plastron. De asemenea, mânecile tari, ca și gulerele tari, de celuloid, cum era moda, erau aplicate direct pe pielea personajelor, neavând suportul cămășii. Dacă nu mă înșel și bietul Charlot ne este înfățișat așa, numai că el, săracul, nu era escroc, iar această travestire era doar expresia sărăciei.