Punctul sacru de la Romană

Ceea ce surprinde, ca fenomen al ultimilor ani în lumea artelor, este apariţia intempestivă a unor noi galerii în perimetrul artistic al Bucureştilor. Sigur, la o primă evaluare, e un lucru îmbucurător, în condiţiile în care criza spaţiilor de expunere aparţinând Uniunii Artiştilor Plastici se resimte tot mai acut. Galeriile nou apărute sunt interesante, poziţionate destul de bine pe harta geografică a umbletului iubitorului de artă, decoraţiunile interioare diverse, unele splendide, chiar opulente, fie moderne, fie cu „stil”, altele modeste, dar ospitaliere. Deci, sub acest aspect, să-i zicem „ergonomic”(!), noile spaţii corespund trendului unei capitale cât de cât interesate de artă (nu vorbim de arta, decoraţiunile sau mobilierul stradal, fiindcă la acest capitol e jale mare!).
La a doua privire, însă, remarcăm un anume caracter pestriţ al acestui corpus, care nu de puţine ori conduce, pe de o parte, la o lipsă de substanţă valorică (nu toate ciupercile care apar după ploaie sunt şi bune!), iar, pe de altă parte, la o confuzie regretabilă în perceperea ofertei, ce poate fi situată nu de puţine ori între galerie de artă şi consignaţie. E adevărat, totodată, că regulile pieţei libere, ale concurenţei din ce în ce mai acerbe în domeniu, au radiat cu severitate excrescenţele ceva mai firave. Un lucru este însă cert: viaţa unei galerii de artă este, dacă nu, uneori, scurtă, în schimb, foarte dificilă.
Managementul unei asemenea iniţiative particulare induce nu puţine dificultăţi şi nemulţumiri. Una dintre acestea, de pildă, este cotaţia jignitoare şi preţul coborât până aproape de dumping ale lucrărilor unor mari artişti români, pe care le promovează la licitaţii una sau două instituţii din domeniu, pe piaţa comerţului de artă din România. Fapt care se răsfrânge – în cazul altor galerii obişnuite – prin întrebarea mirată a colecţionarului: „Păi, de ce aşa de mult? Dincolo, la …X, preţul era la jumătate!”. Este nu doar o ofensă adusă autorului unei lucrări valoroase, ci şi o condamnabilă încercare de a pune monopol pe o piaţă şi aşa destul de sensibilă. Piaţa de artă nu este nici piaţă de peşte, nici piaţă de legume, nici piaţă de flori! Aşa se explică şi fenomenul contrar celui de proliferare a numărului galeriilor de artă în Bucureşti: dispariţia lor subită. Dar, în fine, cine ştie, poate că acesta e, de fapt, începutul unui mediu concurenţial mai corect, într-un domeniu, cum spuneam, sensibil.
Galeria Romană şi-a găsit glasul propriu, o voce originală în corul galeriilor de artă din Bucureşti, altminteri, destul de greu de cuantificat şi, aşa cum am scris mai sus, dizarmonic.
S-a comutat demult pe componenta solemnului şi a sacrului în opera de artă, ocolind cu grijă atât subiectele frivole, stridente, cât şi artiştii inconsistenţi, dornici să-i epateze cu orice preţ pe colecţionari sau publicul iubitor de artă. Expoziţiile din Piaţa Romană, devenite tradiţionale în ultimul an şi jumătate, cam de când funcţionează – cu precădere de când managementul a intuit că resuscitarea simbolului PROLOG (în grup sau membrii acestuia, „expozaţi” unul câte unul) poate fi drumul spre succes – ţin viu acest „fir narativ”, aducând etichetei sale atributele solemnităţii şi seriozităţii (anecdotic vorbind, dovadă „pişcotarii” de „clasă” care se înghesuie la vernisajele de aici!).
Autorii prezenţi în ultimele luni pe simezele Galeriei Romane sunt poate cel mai frumos omagiu care i s-a adus vreodată Grupului PROLOG. Există, în mod sigur, un „pachet” de afinităţi între opera membrilor acestei aproape deja comunitate de spirit, stil şi expresie şi pasiunea managementului acestei galerii. Fiindcă am avut cu toţii, în acest interval de câteva luni, excepţionalul privilegiu de a admira lucrările unor Horea Paştina, Constantin Flondor, Mihai Sârbulescu, Christian Paraschiv şi, nu în ultimul rând, fabuloasa şi de curând vernisata retrospectivă Paul Gherasim (liderul incontestabil şi „părintele” Grupului PROLOG, trecut la cele veşnice în august, anul trecut).
Stilul arhicunoscut al hieratismului spiritualizat al tablourilor unor Paştina, Flondor sau Paul Gherasim – aerul de subsaturaţie al culorii, ductul subtil, delicat, aproape devitalizat, vălul de o transparenţă diafană al transcendentalului ce mângâie fiecare peisaj, fiecare colină, fiecare casă, fiecare grădină, fiecare ramură cu flori de măr (simbolul mişcării, ce duce cu gândul, negreşit, la puritate şi spiritualizare!) – alternează în amintire cu pasta grea, voluminoasă, a lucrărilor lui Mihai Sârbulescu, din care ţâşnesc veritabili drugi de culoare ce ţin privirea într-un soi de alertă continuă, dând impresia puternică a unui vitalism clocotitor (altminteri, extrem de surprinzător la un tip comportamental aşa de blajin, de delicat şi de calm, ca al omului Sârbulescu!), ori radiografiile halucinante ale lui Christian Paraschiv, asupra corpului uman, văzute în profunzimea sa, ţesuturile „transpersate” de razele X (de fapt, propriul său trup, căci artistul a transformat în veritabile opere de artă, în tablouri cutremurătoare, toată documentaţia imagistică a suferinţei sale cardiace, tomografiile sau ecografiile la care a fost supus de-a lungul vremii, realizând, dacă vreţi sinonimia unui copleşitor şi emoţionant écorché!). Lor li s-a adăugat, tot în cadrul acestei „cavalcade” a privirii – de fapt, a întoarcerii ei către sacru – o expoziţie rezumativă, concisă, dar foarte expresivă (asupra căreia, vom reveni!), a lui Ion Nicodim, de la moartea căruia s-au împlinit, de curând, zece ani.
În concluzie, Galeria Romană rămâne un punct necesar de trecere, o vamă emoţionantă, de la anodinul gălăgios al străzii către sublimul solemn al artei. Ceea ce, mai ales acum, pe vremurile acestea, face parte dintr-o terapie necesară.