Eroul de la Niagara

La un capăt, firul de oțel era agățat de un mongolfier, ridicat mult în aer și trecea pe deasupra noastră, a întregii adunături, pentru a sfârși înfășurat strâns în jurul unui stâlp înfipt adânc în marginea dealului. În afară de balon, care ar fi putut cu ușurință să primească mai multe zeci de curioși, dar care rămânea neocupat, mai multe alte atracții se străduiau să ne distreze, înainte de mult așteptata apariție. Așa de pildă, puteai vedea în interiorul unui medalion plutitor deasupra capetelor noastre, pictat pe hârtie de mătase, portretul celui care ne adunase acolo pe toți în acest loc mai degrabă uitat de ghidurile turistice. Medalionul ne arăta o față cam buhăită, dar capabilă încă să placă, pe care se puteau citi semnele unei existențe deloc zgârcite în plăceri de toate felurile. Apariția acestui portret de vârstă adultă plutind deasupra noastră ni se părea cu atât mai neobișnuită cu cât noi îl cunoșteam pe dansatorul pe sârmă ca fiind unul foarte tânăr si nearătându-și talentele altcuiva decât nouă, prietenii lui dintotdeauna.

O săptămână fără carne

Luni seara orașul are un aspect vădit ostil, ca și cum ar trebui să-și ispășească pedeapsa pentru excesele ultimei duminici.

Lucrurile încep să se aranjeze marți, mișcările trecătorilor câștigă puțină amploare și în vesela deambulare care se anunță unii ajung până în fața unei măcelării cu carne de cal, pe care de altfel ei o detestă.

Marți seara, un grup de prieteni întârzie în pragul unei cafenele înainte să plece, temându-se de dorința celui mai tânăr dintre ei de a se despărți pe loc.

„N-ai nimic de făcut astă seară…Știi bine că n-ai nici o treabă….” îi spun ei, apăsând pe cuvântul treabă. Trebuie să precizăm că persoana căreia i se adresează aceste cuvinte nu va mânca în seara aceea carne de cal, dar capul de cal fixat deasupra intrării în micul magazin al măcelarului îl urmărește cu grimasa lui studiată, parcă pentru a invita clienții.

Miercurea vine în sfârșit fără să-mi dau seama dacă această zi marchează sau nu adevăratul mijloc al săptămânii. Diferite invitații încep să apară și, ca să trecem direct la seara acelei zile, se petrece spectacolul câtorva prieteni vechi care se regăsesc, după ce se pierduseră din vedere, în jurul unei fripturi reci de porc, cu maioneză de casă și mazăre nouă. Nu e în alegerea felului principal nici o intenție de sfidare, stăpâna casei e acolo ca să-i încurajeze pe cei care ar fi tentați să amâne consumația felurilor prezentate.

Joi, mica noastră comunitate e mult mai destinsă, în ciuda celorlalte relații abandonate. Conversațiile capătă vigoare pe culoarele administrațiilor, unde e deja prea dificil să reziști sireneler unui cordon bleu. Seara de joi e destul de scurtă, amintind puțin de cea de luni, minus tristețea aceleia.

Vineri e o zi febrilă, în ciuda sfârșitului săptămânii, sau poate tocmai de aceea… Ea se termină repede, dar casele răsună deja de clinchetul paharelor de mâine. De fapt, spre deosebire de alte zile, vinerea nu e decât trecerea furișă între seara de marți și dimineața de sâmbătă.

Sâmbăta însăși nu e decât o duminică mai puțin plicticoasă, poate din cauza asemănării ei cu seara de marți. Vă amintiți cu siguranță de grupul de prieteni care tot amânau clipa despărțirii…

Ceea ce face ca, în ciuda a orice, seara de marți să fie mai legată de dimineața de sâmbătă decât grăbita vinere cu culcatul devreme și poate că și același refuz decis al cărnii. Nici urmă de aceasta în micile dejunuri scrobite de sâmbăta!

(Februarie 1984)

Meserii pragheze

I

Bătrâna garderobieră de la restaurantul „Beriozka” își termină, în mai puțin de o oră, ultima sa zi de lucru în acest local, aflat până mai ieri în culmea gloriei. Ea anunță asta singurei pragheze din grup, cu mândrie, explicabilă fără îndoială prin reputația încă intactă a meniului care propune o listă somptuoasă de „specialități ale națiunilor din URSS”.

Fericita posesoare a știrii revine la tovarășii săi puțin neliniștită, după ce femeia de la garderobă i-a încredințat secretul iminentei închideri a restaurantului. N-au mai rămas seara asta decât trei chelneri în local, dar ei mai au puterea de a se certa pentru rarii clienți rătăciți pe-acolo, în căutarea unui lux până ieri inaccesibil.

La ora asta fatală când cei patru prieteni rămân ultimii clienți ai restaurantului, după o ușoară busculadă, chelnerii se înghesuie în jurul lor, ca să-i facă să creadă că e vorba de o seară ca oricare alta. Caviarul este oferit în mai multe reprize, dar în seara asta ei nu cedează tentației decât cu greu, aventurierii cei mai înrăiți nu se lasă convinși decât in extremis, când aud prețul care sfidează orice concurență. Pe măsură ce farfuriile se aglomerează, nerăbdarea chelnerilor crește. Ea culminează în momentul degustării caviarului, când unul dintre chelneri îi roagă să-l termine mai repede, ca nu cumva să aștepte celelalte feluri ce sunt gata. Icrele negre sunt înfulecate, înghițite, cu exclamații de plăcere amuzată, sub ochii vigilenți ai celor doi chelneri care-și așteaptă rândul.

Și vine și felul următor, carne în sos, preparată după cele mai bune metode sovietice, dar înainte ca nedisciplinații noștri clienți să aibă timp să se delecteze cu ea, un zgomot insistent invadează sala aproape golită de chelnerii retrași strategic. Zgomotul pare să vină de după paravanul care separă de restul sălii un spațiu strâmt, căruia nimeni nu-i dăduse nici o atenție până atunci. Cea care a aflat prima ce soartă are restaturantul se gândește că au și început să se pregătească de închidere. Își dă pe față enervarea încercând să le-o comunice amicilor săi, pentru a se convinge și pe ea că e vorba de un aspirator. Când se duce să se uite dincolo de paravan nu o face degeaba. O altă angajată a restaurantului, care nu se arătase până atunci, e pe cale să facă să funcționeze în gol un mic calculator de la casă. Ea face mișcări largi cu mașina de calculat în mâna stângă, în timp ce cu dreapta se silește să pornească mecanismul de câte ori acesta se oprește. Pare să vrea să curețe mașinăria de cifrele greșite, înainte de a reporni de la zero. Grupul de patru nu e prea grăbit să plece, în ciuda apelului mascat care le e mereu reînnoit. Valsul chelnerilor se accelerează, cei care au asistat neputincioși la manevra cu caviarul sunt acum gata să-și ia revanșa. Ei se așează pe scaune aproape de intrarea în restaurant și așteaptă. E drept că bucătăria tocmai s-a închis. Dacă-și mai pun mănușile în fața celor patru prieteni e pentru că nu știu încă dacă aceștia sunt la curent sau nu cu apropiata închidere definitivă. Cum te puteai aștepta, cei patru decid să-și termine seara în altă parte. Ei se îndreaptă spre barul unde acela dintre ei care e cel mai familiar cu clienții și cu lucrurile de-acolo le prezintă pe omonimul său. Acesta din urmă, adevărat stâlp al tradițiilor poetice celor mai ancorate în vinul roșu de Moravia, e singura persoană capabilă să-i facă să uite eterna problemă a bătrânelor doamne angajate la garderoba celor mai bune restaurante din Praga… cum să nu pierzi ultimul autobuz pentru cartierele îndepărtate!

II

Să aduni bucățile de hârtie de pe jos e întotdeauna la Praga, în parcul Letna, o ocupație serioasă. În timp ce suntem neplăcut impresionați la vederea frumoasei vile neo-baroce unde unul dintre noi și-a sărbătorit nunta, transformată de curând în restaurant ce pare deja pradă rapidei adaptări la kitschul ambiant, vedem doi angajați care își fac de lucru, unul să înțepe cu ajutorul unui baston dotat cu un vârf metalic bucățile de hârtie răspândite pe bietele careuri de verdeață din jurul chioșcului de băuturi vecin, celălalt urmându-l îndeaproape pe primul, înarmat cu un mic recipient de faianță albă fără o utilitate evidentă.

El adună poate micile bucăți aruncate de plimbăreții întâmplători, în majoritate vizitatori ai Castelului care au ales parcul Letna ca punct de plecare în periplul lor.

Potrivirea eforturilor acestei perechi sârguincioase seamănă, de oricât de departe i-ai privi, cu o probă pe care angajatul mai tânăr o dă în fața celuilalt, cel cu recipientul de faianță. De ce nu un examen decisiv pentru angajarea definitivă ca lucrător municipal?

Condițiile de angajare rămân totuși neclare. Pe ici, pe colo se mai văd hârtii rătăcite, probă a imperfecțiunii muncii lui. În plus, unealta însăși pare a depune mărturie, prin aspectul său grosolan, de improbabila calitate de ucenic a utilizatorului său.

(1993)

În românește de Nicolae Prelipceanu