Despre arta fricii şi bijuteria autodistrugerii scrie Ioan Es. Pop într-o admirabilă şi neliniştitoare carte intitulată chiar Arta fricii (Editura Charmides, 2016), programatică într-un anume fel pentru că, iată, alături de alte cîteva volume ale unor poeți de diverse vîrste (iar Șerban Foarţă nu e deloc întîmplător evocat într-un poem precum ficatul e o carte pe care nu ştiu cînd.), Arta fricii e încă un semn al faptului, consemnat de Răzvan Voncu, că asistăm la o schimbare a codurilor culturale şi, adaug, la o reinventare a avangardei, azi; nu neapărat a Avangardei (istorice), ci a paradigmei literare pe care a structurat-o aceasta în anii ‚30 ai secolului trecut. Ioan Es. Pop nu maschează un eseu despre frică şi nici nu scrie poeme pentru a o exorciza; se instalează în frică precum în propria biografie, identificîndu-le, unindu-le într-o geneză reciprocă al cărei „produs” e viaţa însăşi, acţiunea şi somnia; „pînă mai ieri, marile frici îmi luau minţile/ şi îmi dădeau puteri care azi s-au sleit./ pentru că acum nici fricile nu mai sunt ce au fost,/ iar cînd prind cheag, îmi par adevărate locuri de odihnă./ dacă una dintre ele nu mă întîmpină cînd mă trezesc,/ o frică şi mai mare mă anunţă/ că frica odihnitoare din ultima vreme/ fie mi-a întors spatele, fie s-a stins,/ ca o supernovă căreia i s-au terminat bateriile./ ca să pot merge mai departe, mi-ar trebui o spaimă proaspătă/ şi brutală ca a sălbaticului care-n miez de noapte/ se trezeşte pe jumătate mîncat de fiare/ şi pe jumătate mistuit de zei. În faţa unei asemenea spaime,/ frica de moarte ar păli ca o durere de stomac/ în faţa unui cancer galopant/ şi oare cel care ar ajunge să o dobîndească/ n-ar lua foc de îndată? n-ar îngheţa pe loc?/ cum spuneam, cîndva a fost altfel. acum/ fostele frici sunt adevăratele mele/ locuri de odihnă” (pînă mai ieri, marile frici îmi luau minţile).
Spaima, neliniştea „pură” şi înfricoşarea sînt întreţinute de un „suborgan” care „stă în cap”, căutîndu-şi expresia în poemul lui Ioan Es. Pop şi, deopotrivă, în lupul ascuns într-un om din cele cincisprezece desene ale sculptorului şi graficianului Aurel Vlad; excepţionale, desenele nu „ilustrează” cartea, cum se întîmplă de cele mai multe ori, ci o include astfel încît toată poezia din Arta fricii poate fi citită în desenele lui Aurel Vlad, cum, la fel, în poemele lui Ioan Es. Pop, se regăseşte înţelesul întreg al lucrărilor grafice: lupul sculptorului şi textul poetului provoacă şi cresc neliniştea, înfricoşarea, spaima, teroarea, frica. Totul se petrece în iadul din carte şi din desen, unde se adună recolta de spaimă, frică, teroare şi nelinişte, cînd „de sus” nu mai aşteaptă nimeni nimic, nici mila şi nici iertarea; iadul are un stăpîn, un creator: „cineva cu un nas cît podul dintre giurgiu şi ruse,/ cu care să sape pînă la un kilometru în pămînt,/ să soarbă mirosul negru al turbei,/ iar apoi, de la doi metri adîncime, să-şi umple nările/ cu inegalabila duhoare a unor morţi pe care carnea încă fierbe/ şi în cele din urmă să-şi salte trompa şi să se repeadă/ la miresmele pe ducă din salcîmi şi din tei./ aşa, amestecîndu-le, pe toate,/ să dea înapoi pe foale parfumul atroce şi inegalabil/ după care umblă de veacuri parfumierii/ ca să ucidă fără să lase vreo urmă./ atunci, fumul alb va ieşi din nou/ pe hornurile de la vatican” (suntem doar produsul spaimei și al îmbuibării). Lumea pe care a creat-o cel cu „un nas cît podul dintre giurgiu şi ruse” e una a postapocalipsei, cu „luni somnolente” care „agonizează într-un cer suferind”, unde nimicul prinde vlagă, cum se spune în ai unghii strălucitoare, ca ale copiilor cu ochii scoşi. Locuitorii iadului, pus în „cuptorul fricii”, cu bijuteria autodistrugerii pe piept e omul monstruos care îşi duce în spinare „năpraznica vinovăţie cu care a venit pe lume”, e omul de la capătul vremurilor: „mai grăbită ca oricînd, lumea goneşte după forme/ şi fuge de esenţe ca dracul de tămîie,/ pentru că esenţele sunt tot mai goale/ şi cine le cade pradă nu mai poate fi iar om./ mă tem că mă număr printre cei/ care au ajuns la capătul vremurilor,/ cînd nimeni nu mai crede în nimic/ şi cînd, chiar dacă ar crede cineva,/ dincolo de amăgirea lui stă doar golul./ e cumplit să tremuri în faţa celei de pe urmă vremi,/ singur acolo, complet singur şi foarte, foarte treaz./ categoriile se zguduie şi ele de plîns./ dar acum nu se mai poate face nimic,/ nici cu ele, nici în lipsa lor. nepăsătoare,/ fiara mîrîie în somn şi se-ntoarce pe-o parte” (mai grăbită ca oricînd, lumea goneşte după forme): acesta e omul postapocalipsei din amărîta noastră postmodernitate.
Deşi pare a sta în preajma unei teme din care creşte poezia sentimentului religios, în scenariul biblic prea bine cunoscut şi explorat de o din ce în ce mai vastă lirică „religioasă”, stăpînul şi locuitorul iadului lui Ioan Es. Pop nu sînt „îngerul căzut” şi nici Cain alungat în pustie; omul din Arta fricii e acela coborît într-o fundătură („întîi, singurătatea va fi desăvîrşită/ şi vei crede că pînă acolo nu coboară nici Dumnezeu, necum omul va dura cel mai mult, așa că va trebui să-ţi obişnuieşti simţurile cu toată această fundătură în care ochii nu mai văd ce-au văzut, urechile nu mai aud ce-au auzit, nici pipăitul ce-a atins, nările ce-au mirosit şi limba ce a gustat. vei crede că ai fost părăsit de tot şi de toate şi aşa va şi fi”, scrie poetul în întîi, singurătatea va fi desăvîrşită) sau într-un pat – un „topos” nou, pe care îl inventează Ioan Es.Pop, dar nu acela al lenei balcanice, deşi ni se spune ceva despre vremea cînd „e asfinţit în bizanţ”, ci patul care „geme de oboseală şi se micşorează”, unde fiinţa, înghesuită „iarăşi lîngă mine”, trăiește neliniştea pură „din care ne tragem spaima și neputinţa”, într-o adîncitură din saltea care creşte „neobişnuit de adînc” şi unde, într-o zi, ar putea putrezi; mai mult încă, omul căzut din Arta fricii îşi pierde definitiv identitatea, lăuntrul pentru că, iată, eu scrie despre sine ca despre un el: „Într-un tîrziu, eu, fiul mamei mele, reuşi să treacă dintr-a şasea în a şaptea fără să mai rămînă repetent, ba chiar luă note mari, tot mai mari, încă din primele zile de şcoală. Acum, eu, fiul mamei mele, era cu adevărat fericit şi umbla cu capul pe sus şi cu pas vioi, da, căci eu, fiul mamei mele, fusese răsplătit cu premiul cel mare, aşa că nu mai trebui să-nveţe toată vacanţa de vară care urmă. Astfel, eu, fiul mamei mele, reuşi să treacă într-a şaptea în triumf şi pentru festivitatea de premiere îi fură cumpărate sandale şi haine noi, dar cînd să iasă-n faţă să-şi ia trofeul, picioarele i se înmuiară, iar eu, fiul mamei mele, se lungi pe pista de bitum şi se trezi. Doctorul își ştergea fruntea şi gîtul de sudoare. Trecuseră de-atunci patruzeci de ani” (într-un tîrziu, eu, fiul mamei mele). Cum se vede, poetul scrie o (auto)biografie a fricii şi căderii: la aspra artă a fricii „am lucrat cincizeci de ani”, avînd intuiţia celor ce vor urma „de la patru ani” cînd „am început să-mi fac singur rău” şi socotelile cu viaţa/moartea continuă ca într-un proces-verbal („După socotelile mele, ar urma să mor pe la 65 sau 66 de ani. Bunicul meu din partea mamei a trăit 86, dar mama a murit la 66. Mama ei a murit la 76, iar fratele mamei la 62, însă acesta s-a stins după un accident de care nu vreau să vorbesc. Tatăl tatălui meu a murit cu puţin după ce a trecut de 60” etc.), uneori, dînd de ştire despre căutarea liniştii „spre dristor” şi în plimbări „pe malul dîmboviţei” ori despre viaţa-frica-spaima din garsoniera unui bloc cu zece etaje şi din crîșma din apropiere, unde îşi aşteaptă prietenii de altădată.
În sfîrşit, toată frica din cartea lui Ioan Es. Pop se adună în ţipătul mielului răpus de măcelar în preajma Paştilor: „pe corniţele mele de miel: cînd m-a răpus măcelarul, aveam două luni, dar nu, deşi a durut aşa cum trebuie să-i doară şi pe ai lui, am ţipat doar cîteva secunde, apoi, însă, m-am simţit plin de importanţă, pentru că la ei veneau paştele, dar m-am simţit și mai important cînd m-au pus pe cel mai înalt raft al frigiderului, mai apoi însă, m-am gîndit din nou: bine, dar oare eu nu merit mai mult? pe mine de ce nu mă pun în congelator, unde cărnurile stau cu lunile, de par aproape nemuritoare? măi, să fie, înseamnă că sunt doar aşa, de-o singură mîncare. fraţii mei, aşa se va întîmpla şi cu voi? cum ar fi ca de la anul cei ca noi să nu se mai nască, să rămînă în oi? nene păstorule, cînd oamenii or să învie, or să învie şi mieii? şi, dacă da, cu ce-i vei hrăni pe toţi cei care nu vor mai muri?”: pe corniţele mele de miel e un poem antologic al unui poet deplin dintr-o carte-eveniment în poezia noastră de azi.
Ioan Es. Pop, Arta fricii, Editura Charmides, 2016