Ion Băieşu. Studiu monografic, de Năstaca Pişcoran, col. Aula Magna, Editura Muzeul Literaturii Române, 2016, 540 p.
Cartea „reface un traseu foarte credibil al devenirii personale a lui Băieşu (Traseu biobibliografic), înfăţişat ci o nedisimulată plăcere narativă, cu un ritm şi o culoare a evocării care îl fac deosebit de interesant” prin „rigoarea, minuţiozitatea şi ştiinţa arheologiei literare, a reconstituirii, cu păstrarea acelui indicibil l’air du temps, a contextelor şi epocilor literaturii”, după cum spune George Achim. Volumul are şapte capitole, între care: „Itinerar biobibliografic”, „Discursul narativ”, „Discursul dramatic”, „Publicistica” (angajată, cea de la Albina, Tânărul miner, Scânteia tineretului, Cravata roşie, sau mai puţin angajată, respectiv cea literară şi sportivă, de la Amfiteatru, Magazin, Luceafărul, Informaţia Bucureştiului, precum şi foiletoanele satirice şi cronica sportivă din Munca). După capitolul „Scenariul cinematografic” (inclusiv Mere roşii, Balanţa), bune pagini sunt dedicate conturării unei jumătăţi de secol despre Ion Băieşu şi boema bucureşteană. Rămâne acum „doar nostalgia unei epoci apuse în care, în ciuda sau poate datorită unui sistem totalitar, mulţi dintre intelectuali aveau vocaţie, plăcere a amiciţiilor, a evadărilor, a subversiunilor, a complicităţilor, în culisele unei perioade în care se miza pe destructurarea oricăror asemenea încercări de grupare în jurul unor oameni sau idei fără contingenţe clare cu ideologicul”.
Anexele conţin interviuri cu: regizorul Radu Băieşu, Daniela Băieşu-Mateescu, profesorul Viorel Suditu (fiind reprodusă şi corespondenţa dintre Băieşu şi Suditu). Cât despre bibliografie, să tot fie mai mult de 30 de pagini!
În umbra marilor imperii ucigaşe, de Mugur Andronic, col. Romanul românesc al secolului XXI, Editura Limes, 2016, 540 p. (inclusiv ilustraţii de epocă, documente, hărţi)
Ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, prima fiind publicată în 2004 şi prefaţată de Eugen Uricaru. „Romanul soldatului austriac bucovinean în vâltorile primului război mondial şi în prizonierat în Italia şi Serbia”, aşa îşi prezintă volumul prof. dr. Mugur Andronic – istoric, arheolog şi scriitor bucovinean, laureat al Academiei Române (2007).
Până să vină Războiul cel Mare, Bucovina era o zonă bucolică, aproape de graniţă. Sau de graniţe. Frontul şi, uneori, lagărul au marcat irepresibil viaţa şi memoria supravieţuitorilor. Aproape o sută dintre ei – 93, mai precis – au fost intervievaţi de către autor în anii 1973-1988, ostaşi ai fostelor regimente 41 din Cernăuţi şi 22 Lemberg (Lvov) au luptat pe frontul rusesc şi ulterior pe cel italian, mulţi devenind prizonieri în Rusia ţaristă sau în Italia. Aşa s-a născut o nouă carte de sertar, că tot sunt voci care consideră că nu există literatură de sertar. Ani în şir, soldaţii români s-au simţit „ai nimănui, necăjiţi şi hăituiţi, ca vulpea între câini”. Câteva titluri de capitole sunt halucinante de-a dreptul: „ Românii – iredentişti cu toţii – merită cu toţii spânzurătoarea”, „La cules de morţi pe muntele Cerneahora”, „Plăcinte poale-n brâu, moldoveneşti, la Vladivostock”, „România-i doar o încurcătură geografică”.
Viaţă, de Magda Cârneci, col. Poezie, Editura Paralela 45, 2016, 54 p.
„Poeme ocazionale, 1995-2015”. Ocazionale, în funcţie de intensitatea trăirii, se confesează autoarea. Cu ocazia unui eveniment organizat în 2014 de Muzeul Naţional al Literaturii Române (atunci aflat în bejenie), am auzit-o pe Magda Cârneci recitând câteva dintre poemele incluse în acest volum. Aş spune că sunt poeme memorabile, de vreme ce amintirea lor a stăruit doi ani şi mai bine. Ca şi în FEM, feminitatea este observată, disecată, contorsionată şi distorsionată, tasată şi alungită, până când femeie din femeie, până când poezie din femeie va ieşi: „lumea asta e o uriaşă păpuşă matrioşka în interiorul unei îndepărtate femei:/ ea nu se cunoaşte pe sine, cîndva însă o să survină.// Iar înţelepciunea are imagini, nu are idei.”
În volumul Viaţă, regăsim şi poemul Omul vieţii tale, cel care era inedit în 2014: „Auzi o voce într-un magazin, întîlneşti fără să vrei o privire/ care te atinge pînă-n străfunduri, te înmărmureşte/ şi fulgerător ştii, ştii profund, ai dat peste omul vieţii tale/ bărbatul demult aşteptat, îndelung căutat/ ţi-a fost în fine trimis, cînd nu mai credeai că se poate/ şi tocmai atunci eşti obosită peste măsură, nu te-ai machiat/ părul nu ţi-e spălat, eşti numai în tee-shirt şi blugi…” Deplasarea spre roşu a întâmplărilor vieţii, într-o „armonie dodecafonică”, aşa cum formulează Şerban Axinte elementul definitoriu al poeticii de acum a Magdei Cârneci.
Jurnal fantasmatic, de Tudor Creţu, col. Odiseu, Editura Paralela 45, 2016, 283 p.
Aici, în aceste pagini, avem însemnări din 2010-2012, dar este vorba de un proiect mai amplu, care iscă elogii neprecupeţite şi, fireşte, tranşante, din partea lui Ioan Groşan: „Dacă acest proiect epic început în 2002 va fi dus la bun sfârşit, el ameninţă să devină cea mai interesantă construcţie postmodernă a prozei româneşti contemporane”. Nu e puţin lucru! Paginile albe se contorsionează până ajung acolo unde autorul doreşte să le ducă: „Foile agendei sunt mai albe decât oasele sfinţilor. Sunt carne albă, filé. Miros a zăpadă, a pastă de dinţi. Ca pe-o gumă Turbo poţi să le mesteci. Turkye scria pe nailoane, Turcia era un tărâm suspendat, care picura. In pământul ei îşi înfăşurau răsculaţii făcliile, gioarse cu zeamă de roşie. E o ratare imensă. Orice ar fi, continui şi cred, sper. Tre să mă mulţumesc, deocamdată, cu lumina de amiaz’ şi să fiu sigur: şi timpul ăsta duce undeva. O să fur bani, o să jefuiesc un gras cu diplomat din piele de tâmplă. Nu vreau decât să-mi şterg urmele cu un soi de vată. (Urme ca o hartă de ţară, ar spune poetul cu burtă moale, gras. La masa lui nu lipsesc, niciodată, dovleceii pane)”. Şi, tot în aceeaşi zi de mai 2010, ultima însemnare: „ Şi-a făcut ghiavolul palmele căuş în faţa mea, prăpastia are blândeţea ei, mi-a spus. Mă (răs)bântuie personajul c-un calup de brânză, neînvelit, în geanta neagră. E scund, robust, pătrăţos. Încruntarea lui are ceva cretacic. Înghite un soi de băşici, ca de peşte. Îşi sfârtecă pulpele cu biciuşca trasă-n pietricele cubice, ca sticksurile-n sare „He will be king of Jerusalem one day”. Textele lui au muchii de silex. („Cel mai soft dezinfectant”, spun acum şi curăţ de sânge ochiul cuţitarului din The Hunted. Sunt un medic în halate vaste, moi, cu perine late de scaun, sub piele. Filmul s-a terminat demult. În saloane, răcoarea de după).
Stă în spatele meu, la câţiva paşi. Pleoscăie şi aşteaptă. Dispare, dacă chiar mă împrietenesc cu cineva. Şi reapare când, în jur, nu-i decât ciment. Îşi mestecă brânza ca pe o gumă sărată.
Nu sunt, la 30 de ani, decât un tânăr călit. Treningul a făcut genunchi, oranjul lui cast – de morcovel fiert, perpelit.”