Imediat după terminarea studiilor, domnişoara Batistelle fu angajată la agenţia imobiliară a unchiului său, în micul oraş S. Dar asta se întâmplase de mult. Tânăra absolventă, năltuţă, sveltă, sportivă, era acum o doamnă onorabilă mamă a doi copii, cunoscută nu doar în Montolive şi în oraşul S., ci în toate satele din jur pe o rază de treizeci de kilometri. Pentru că în fiecare din cele optsprezece sate ale cantonului vânduse cel puţin zece case şi vizitase multe altele.
Începea toamna. În grădină, cojile de pe sâmburii migdalilor crăpau, smochinele neculese cădeau. Totul era ca înainte, deşi afacerile mergeau mai prost din cauza crizei. Dar pinii, dafinul, cei doi chiparoşi care străjuiau poarta spre garaj, îmbălsămau ca niciodată serile calde încă şi însorite. Da, totul era ca înainte… până în acea zi în care, întorcându-se de la agenţie, a găsit pe uşa frigiderului un plic aplicat cu un magnet. Fără adresă. În plic : câteva rânduri prin care soţul său îi anunţa despărţirea. Un şoc ! Un şoc puternic.
Nu, nu se aşteptase la un asemenea gest din partea lui, deşi presimţiri urâte avusese în tot cursul verii. Presimţiri, şi atât. Micile ei bănuieli, „vorbele”, aluziile aruncate ici şi colo, puse pe seama unor femei invidioase, se adevereau dintr-odată cu o brutalitate care-i încercănă ochii mai multe zile în şir. Dar nu era ea femeia care să se lase doborâtă de laşitatea unui bărbat. Chiar şi a propriului său bărbat, după douăzeci de ani de căsnicie în care crescuseră doi copii. Dar fata îşi luase deja bacul şi se înscrisese la o facultate din Montpellier, iar băiatul, cu doi ani mai mic, era cel mai bun la matematică în liceul din Narbonne. Îi erau alături. Refuzaseră să trăiască cu tatăl lor, stabilit acum la Carcassonne.
După ce toate formalităţile se încheiaseră, după ce divorţul se pronunţase, presimţiri proaste continuau să o bântuie. Dar, oricât de grave ar fi fost presimţirile, în acea lună noiembrie, mai înnorată şi mai ploioasă ca niciodată, lovitura ce a urmat era cât pe-aci s-o dezechilibreze. Într-o seară, Patrick, fiul ei de şaptesprezece ani, a alunecat pe frunzele umede de pe şoseaua departamentală dinspre Portel şi motoreta l-a proiectat în şanţ. Un automobilist care venea din urmă, l-a văzut căzând şi a anunţat pe loc SAMU. A avut noroc, dacă se poate spune aşa : o ambulanţă care se întorcea, liberă, de la Durban, l-a transportat de urgenţă la Clinique des Genêts din Narbonne. Dar accidentul fusese grav : Patrick a ajuns la spital în stare de comă. Tinereţea şi vitalitatea lui de rugbist în echipa liceului l-au salvat. Şi-a revenit după două zile, vegheat tot timpul de mama şi sora lui venită de la Montpellier. Şi viaţa a continuat.
Crăciunul a fost, totuşi, frumos, la fel şi petrecerea de Revelion. Poate chiar mai frumoase ca altă dată. Patrick se simţea bine, comoţia cerebrală suferită în noiembrie nu lăsase nicio urmă, iar Elise, acum studentă, sosise în vacanţă însoţită de Heidi, o colegă alsaciană înscrisă şi ea la facultatea de medicină din Montpellier, care avea un prestigiu vechi de secole. Deveniseră prietene încă din primele zile de curs şi împărţeau aceeaşi cameră din campusul universitar. Doamnei Batistelle îi plăcea calmul acestei fete, blondă cu ochi albaştri, pe jumătate nemţoaică, tăcerile ei, râsul ei potolit, firea ei echilibrată, deosebită de exaltările localnicilor, mulţi dintre ei cu sânge vioi, catalan.
Au petrecut Revelionul împreună cu cei din sat, la Casa Viticultorilor, unde au avut toată noaptea muzică live, cu formaţia cunoscută în tot cantonul : Midi-Accordéon. A dansat mult, invitată chiar de la primul dans de primarul comunei, apoi de alţii, printre care şi domnul Doineau, fost notar la Paris, retras la pensie în satul soţiei sale. Dar, toţi partenerii ei erau mai în vârstă şi cam greoi. Oare la cincizeci de ani neîmpliniţi arăta deja bătrână ? Singurul partener tânăr : fiul ei. A avut eleganţa s-o invite de două ori. Dar, la ora 12, în acele câteva clipe de întuneric, în clinchetul cupelor de şampanie ciocnite, tocmai în acele clipe, ciudat, o frică o cuprinse. Vechea vorbă, adesea amintită de bătrânii din sat, îi străbătu creierul : Jamais deux sans trois. Niciodată două necazuri fără al treilea ! După divorţ, accidentul fiului său. Ce va mai urma, Dumnezeule ?! Dar nu ! Era o superstiţie ! Încercă s-o alunge bând mai mult ca de obicei şi rămase până târziu, însoţită de Elise, Patrick şi Heidi, până la supa de ceapă, menită, se spunea, să limpezească tulbureala băuturii.
Au urmat două sau trei săptămâni cam friguroase, cu vijelii puternice dinspre Muntele Negru, dar, ca de obicei, în februarie a dat colţul ierbii. Totuşi, spre marea surpriză a sătenilor, în primele zile din martie, când migdalii începeau să-şi scuture florile, o ninsoare neaşteptată s-a aşternut pe străzile satului până la glezne. Numai câţiva bătrâni îşi aminteau că doar în anii ´50 mai ninsese atât de mult. Dar în ianuarie !
Zăpada s-a topit deja a doua zi, dar necazul… Da, necazul s-a ivit de unde se aştepta mai puţin: unchiul ei, şeful agenţiei, care la şaptezeci şi trei de ani se ţinea drept şi zdravăn şi mai venea încă la birou măcar câteva ore pe zi, a făcut o pneumonie gravă. L-a internat într-o clinică privată din Perpignan. Un tratament îndelungat cu antibiotice l-a repus pe picioare. Dar nu mai era acelaşi om : slăbit, şubrezit, o umbră a ceea ce fusese. A urmat o perioadă şi mai lungă de reabilitare la un sanatoriu din Conflans-les-Bains, staţiune balneară renumită pentru aerul purificat de un râu ce cobora din Pirinei. Abia la sfârşitul lunii mai a revenit în sat, cu un mers nesigur, obligat, în ciuda caracterului său mândru, să folosească un baston.
Doamna Batistelle răspundea acum de toată activitatea agenţiei. Nu era prea greu, afacerile stagnau, cumpărători se găseau tot mai rar. Deşi o mică speranţă se ivea o dată cu începutul sezonului : străzile se animau, maşini înmatriculate în alte departamente sau chiar în străinătate circulau prin sat, începuse vacanţa copiilor. Într-una din acele dimineţi de iunie, abia ajunsese la birou când sună telefonul. Ridică receptorul şi tresări, înfiorată : era vocea lui Gérard Sire ! Adolescentă, apoi studentă, ascultase în fiecare după amiază acea voce profundă şi caldă, care citea la radio o istorie, o poveste, tandră de cele mai multe ori, plină de poezie sau de umor alteori. Era o voce fără chip de care se îndrăgostise, pur şi simplu. „Aloo ! Agenţia…”
Tăcuse câteva clipe, surprinsă de acea izbitoare asemănare a vocii, o voce care reluă pentru a treia oară apelul : „Alo, agenţia imobiliară… Numele meu e…” Nici nu reţinuse atunci numele, dar era un bărbat care suna de la Dijon, interesat de achiziţia unei case de vacanţă, undeva pe litoralul departamentului. Da, îşi dorea o casă, o mică reşedinţă secundară, dar nu chiar la malul mării, într-o staţiune zgomotoasă, plină de turişti vara şi pustie în restul anului, ci într-un sat pitoresc, de podgoreni, care i-ar fi amintit de propria lui copilărie, undeva în Bourgogne… O surprinsese plăcut şi acest amănunt personal, neobişnuit la un prim contact, telefonic, cu un eventual client. Da, desigur – răspunsese – sunt multe case de vânzare în sate aflate la o distanţă convenabilă de plajă, accesibile din autostradă dar şi din punctul de vedere al preţului, acum într-o perioadă de criză… Da, evident, ştia, dar mai mult decât preţul era important aspectul casei, o casă de piatră, şi peisajul, inclusiv uman – zisese necunoscutul, încheind cu o propunere concretă : în luna iulie urma să petreacă două săptămâni la Narbonne-Plage. Va telefona atunci şi vor stabili o vizită la casele propuse de „Dumneavoastră” – pronunţase cuvântul cu literă mare.
– Alain Rousseau, soţia mea, Alice, şi mica noastră comoară : Babette, trei ani, împliniţi ieri.
Doamna Batistelle îşi desprinse greu privirea de pe chipul fetiţei, îngeraş cu părul blond, cârlionţat, care-i zâmbea cu ochi mari, albaştri. Un zâmbet contagios, la fel ca al mamei sale, înaltă, suplă, cu alură de top-model şi cu o figură deschisă, cu un păr castaniu lăsat să curgă pe umeri într-o dezordine cuceritoare. Apoi ridică privirea spre el. Era înalt, cu un cap mai înalt ca ea, cu o barbă nerasă de câteva zile, cum era la modă de câţiva ani, cu o mustaţă neagră şi subţire, trasă parcă cu dermatograful, leită mustaţa unchiului ei din anii în care nu încărunţise. Şi cu aceeaşi ochi mari, albaştri, ca ai fetiţei, cu o gropiţă în bărbie ca şi ea. Şi, da, avea aceeaşi voce caldă, catifelată, învăluitoare, auzită pe vremuri la radio, vocea lui Gérard Sire ! Nu părea să aibă mai mult de patruzeci de ani, sub bluza albă Lacoste, ghiceai umerii largi şi pectoralii proeminenţi ai unui fost sportiv, iar zâmbetul era doar uşor schiţat, un zâmbet „serios”, de circumstanţă.
Era foarte cald. Deşi clopotul din turla bisericii bătuse de ora cinci, iar briza unduia drapelul ridicat la monumentul eroilor din primul război, în faţa căruia îşi dăduseră întâlnire, doamna Batistelle simţea lipsa aerului. Au pornit să viziteze prima casă pe strada los Castanhers. De parcă o cunoştea de multă vreme, Babette o luase de mână pe doamna Batistelle, în vreme ce Alain mergea cu doi paşi mai în faţă, cu braţul pe umărul soţiei sale, un braţ bronzat sub părul negru, uşor decolorat de soare.
Au vizitat în acea seară doar două case, meticulos, fără grabă. Şi-a dat seama că, de fapt, ei cunoşteau întrucâtva satul. Fiindcă sosiseră la Narbonne-Plage cu o săptămână mai devreme şi apoi, în fiecare zi vizitaseră câte un sat din fâşia litoralului, de la Bages până la Leucate, dar cel mai mult le plăcuse aici, la Montolive : faleza abruptă spre platoul fostelor mori de vânt, măgura pe care se înălţa vechea biserică a Sfântului Martin, peisajul cu dealuri line pe care viile suiau şi coborau în rânduri strânse ; chiar şi eolienele, semeţe, pe culmea dinspre Fraysse, dar îndeajuns de departe încât nu se auzeau nici în timpul nopţii. Ştiau, se informaseră de la localnici.
Plecară spre seară, lăsându-i o impresie bună. Surprinsese de câteva ori schimbul lor de priviri. Se înţelegeau fără cuvinte şi se potriveau de minune. Amândoi înalţi, amândoi frumoşi şi îndrăgostiţi unul de celălalt.
La următoarea vizită au suit în „satul vechi”, cu unele case zidite cu două secole în urmă, cu străzi înguste, pavate cu pietre de râu, ferite de vânt de peretele falezei. Au văzut două case, dar Alice Rousseau nu era
încântată. „Mai sus! Hai să vedem şi mai sus!” Şi, într-adevăr, mai sus, pe ultima străduţă de unde satul se vedea ca-n palmă, găsiră casa „mult dorită”, cum a exclamat ea. Nu era cea mai frumoasă din cele văzute până atunci, dar avea o grădiniţă în trepte, cu doi palmieri pitici, cu un smochin şi trei cactuşi înalţi, un mic colţ tropical. Iar casa avea la etaj un balcon care o înconjura ca un brâu, un fel de terasă din care puteai urmări tot drumul soarelui. Proprietarul îşi construise jos, în satul „nou”, o casă mare, arătoasă, banală dar cu piscină. Doamna Batistelle scoase cheile din poşetă şi le arătă interiorul, renovat în ultimii ani, cu bucătărie electrică, cu instalaţii sanitare noi, încât domnul Rousseau nu avu nici cea mai mică obiecţie.
Se despărţiră târziu, când întunericul cădea peste sat, după ce discutaseră, în cafeneaua „Chez Guy”, preţul aproximativ pe care familia Rousseau era dispusă să-l plătească. Doamna Batistelle se îndreptă spre casă cu un sentiment de satisfacţie cum nu mai avusese de multă vreme. Nu era cea mai grozavă afacere pe care urma s-o negocieze, dar imaginea acestei perechi, bucuria de pe faţa tinerei femei, mâna mare, cu degete solide, dintr-o bucată, cu care el îi mângâia părul, gungureala Babettei în timp ce lingea un cornet de îngheţată, această imagine a unei familii fericite o urmări toată seara.
Era vremea concediilor. Chiar şi pentru podgoreni, care se odihneau şi ei înaintea culesului din septembrie. Proprietarul casei alese de familia Rousseau era şi el plecat la casa „de vară” din masivul Cevennes. Ciudat individ ! Nu-i lăsase numărul de telefon şi a revenit în sat abia în ajunul culesului. Era unul din cei mai bogaţi podgoreni, n-avea nevoie de bani imediat şi, de fapt, nu se grăbea cu vânzarea casei vechi în speranţa că preţurile vor reîncepe să crească. Chiar de la prima întâlnire cu el, la începutul lui septembrie, îşi dădu seama că „gura satului” avea dreptate : era un zgârcit şi un îndărătnic, ţinea morţiş la preţ.
După mai multe amânări, ezitări, reveniri, a reuşit, totuşi, să-l convingă că preţul cerut de el era cu mult peste valoarea actuală a casei, în această perioadă de criză, în care majoritatea tranzacţiilor se făcea cam la jumătate din preţurile obişnuite doar cu câţiva ani mai devreme. Reuşise ! Deşi asta era împotriva interesului ei, căci un preţ redus însemna un câştig mai mic pentru serviciile ei. Cuprinsă de o exaltare neobişnuită luă imediat legătura cu notarul din S., cunoscut încă de la începutul carierei sale, şi stabili, în principiu, o vizită în săptămâna următoare pentru semnarea actelor.
Se grăbise. Fiindcă la telefonul familiei Rousseau răspundea un automat. O voce calmă, caldă, vocea lui Alain Rousseau, anunţa că familia se află în vacanţă până la sfârşitul lunii. Trebui să anuleze întâlnirea la notar şi îl sună cu un nejustificat sentiment de jenă. În sfârşit, pe 27 septembrie, Alain Rousseau îi dădu telefon. Era de acord cu preţul şi urma să vină în săptămâna următoare, singur, să semneze actul de cumpărare. Şi, deodată, cu o voce schimbată, autoritară, îi spuse : „Mai important pentru mine e să te întâlnesc ! Niciodată n-am dorit atât de mult o femeie…” Apucă să exclame: „Ce ?! Cum !?” şi trânti telefonul în furcă.
Venise, totuşi, împreună cu soţia, semnară actele în biroul notarului şi o invitară să ia prânzul la cel mai bun restaurant din Narbonne. Refuză net, pe un ton fără replică, şi plecă grăbită spre agenţia sa, aflată pe o stradă paralelă. Îi mai văzu îndreptându-se spre maşina lor, garată nu departe de notariat. Îşi strângea soţia de talie, cu capul lipit de capul ei, parcă-i şoptea ceva la ureche… Scârba !
Era o după-amiază caldă, cu un cer senin de un albastru profund. Tot satul mirosea puternic a must. Elise îşi pregătea lucrurile, cărţile şi caietele pentru plecarea la facultate ; Patrick sosea mai târziu, cu naveta de ora şase a elevilor care învăţau la Narbonne. Doamna Batistelle se retrase în camera ei, deschise larg fereastra care-i oglindi, o frântură de secundă, faţa tristă, cu ochii încercănaţi. Şi, fără nicio legătură, îşi aminti de seara în care, cu un an în urmă, găsise pe uşa frigiderului scrisoarea atât de brutală şi de laşă a soţului ei. Îi dăduse foc şi-o aruncase în şemineul din salon. Şi nu-şi mai amintea din acel text scurt, un bilet de fapt, decât ultimele cuvinte, un P.S. : „Am scris aceste rânduri cu cerneala Serenity blue.” Da, ăsta era „umorul” lui, cinica lui ironie care o făcea să zâmbească uneori, un zâmbet sfârşit repede cu o strângere amară a buzelor.
Şi totuşi… Şi totuşi, gândul că vor veni să locuiască aici, chiar şi numai câteva săptămâni pe an ; gândul că se va întâlni, întâmplător, pe o stradă, la brutărie, în băcănia lui Fabienne, cu zâmbetul inocent şi molipsitor al micuţei Babette…