Poet vitalist, nebun după poezie, damnat al scrisului ei, mult mai complex în discurs de cum îl reprezintă acest grupaj – oricât de amplu, tot grupaj –, Aurel Udeanu a publicat mai multe volume bine primite de comentatorii deliricei, însă, curios lucru, fără a răzbate, cu îndreptățirea cuvenită, la o recunoaștere de larg ecou, să zicem așa, națională, sau și mai și. Chiar dacă volumele lui au apărut și la Timișoara, și la Cluj (Brumar și Limes), tot biet cercul revistei Argeș, aproape de baștina sa, îl omologhează ca autor demn de atenție. Este și acesta un fenomen cât harta țării. Poeți, prozatori, chiar eseiști, unii în toată puterea cuvântului între atâția intratabili veleitari, se bucură de un răsunet delimitat la fața locului, ca numai prin împrejurări fortuite, mai mult ori mai puțin norocoase, să parvină la grațiile vreunui cronicar, sau doi-trei, din redacțiile de la Centru. Centru vrea să zică, de fapt, centrele, câteva, unde reviste de circulație, prin serviciul unor comentatori de bun renume, scriu despre tine (te iau în brațe) și cu timpul te și impun. Aurel Udeanu fuse lăsat deoparte, din păcate, de ardeleni și moldoveni, fieful său, și gloria, ca poet, marcând până în prezent un ecou de areal muntenesc, preponderent sudic. Pentru un dascăl târgoviștean, nu este deloc puțin lucru. Și totuși, acest adevărat poet merită mai mult ca audiență. Că nu o are, este un paradox pentru un erotic riscat în patologic, dacă nu cumva instalat chiar în miezul obsesiei, captivul ei. Numai Emil Brumaru, azi, mai duce pe picioare, ca poet, această maladie a voluptății carnale transfigurată imnic, cu o glorie literară deja clasicizată. La fel de obsedatul Aurel îi calcă pe urme ca angajare tematică, patos și fervoare expresivă, din păcate nu și ca succes mediatic. Diferența vine din stilistica discursivă. Brumaru e un aed grațios până la leșin, Aurel un bard impetuos până la, declarat, luciferism. Aedul moldovean, de curte și alcov, încântă și desigur seduce; liricul muntean, de cartier și apartament pauper, fascinează și probabil, ultimamente, prin proporții și nesaț, dar și damf demonic și reflexivitate, sperie. Imaginarul obsesiei acuplării, actului posedării, întors/stors pe toate fețele/fațetele, are pulsație psihanalizabilă, anvergură cosmică, de erotizare universală. Lecturile din Cărtărescu, Nichita, Sorescu, Bucovski, Eminescu, Shopenhauer, Eclesiast, Bacovia, Blaga, Bârsilă, Zubașcu etc., se cern pe pagină într-un sunet personalizat, ferit de prolixitate doar prin forța unui talent care mi se pare, nu o dată, ieșit din comun. În fine, drama acestui priapic/erotoman autoironic, dezlănțuit cât încape, deloc lipsit de umor, este cea a lucidității în stil camilpetrescian, și tăierea poftei, inclusiv de lectură, cam de aici se trage. Dar servit în porții rezonabile, ca mai jos, este un deliciu. Pe scurt, în poezia de azi, Aurel Udeanu are vocea lui. Și locul, cel mai de cinste, de poet adevărat.
MARIAN DRĂGHICI
miracolul textilelor căzând
una câte una cum frunzele
din copaci toamna cu-ncetinitorul
şi-un fluture alb uriaş
în mijlocul patului
aşteptând!
evadată din propriul trup
indiferentă asemeni unei idei
se lăsa consumată de mine
şi atât
încât având-o îmi părea
că nu trupul ei inert
am
ci pământul întreg în care
mă scufundam intram
încetul cu încetul
tot
nu mai vedeam cele ce se fac
rele
sub acest
soare –
apoi a venit la sfârşit nevastă-mea
şi m-a scos
la suprafaţă
*
golul care înfiinţează
plinul care aboleşte.
acum se împlinesc două minute
de când ea a stat cu coapsa dezgolită pe scaun
o secundă în faţa mea
iar eu
i-am privit-o.
a stat cu coapsa dezgolită în faţa mea
o secundă deci o veşnicie
ignorând că va merge la clasă
acolo în faţa elevilor lipsită de o coapsă
pentru că eu i-am sechestrat-o
în ochiul meu.
hilară caraghioasă ridicolă (văd!)
cu doar o singură coapsă
îşi predă dinaintea elevilor lecţia
aceştia îşi dau coate pe sub bancă
îşi duc mâna la gură să nu pufnească în râs
pentru că ea nu ştie că mai are doar o coapsă
pe cealaltă şi-a pierdut-o expunându-şi-o
dezgolindu-şi-o (strategic?)
pe jumătate
dinaintea mea.
un eşec total lecţia ei un dezastru
cu mâinile în şolduri şi într-un picior
întoarsă de la oră stă şi mă priveşte
furioasă în mijlocul cancelariei
„futu-ţi prazul mă-tii verde
cum îţi permiţi mă
cum îţi permiţi?”
acum se împlinesc 50 minute
de când ea a stat cu coapsa dezgolită pe scaun
o secundă în faţa mea
iar eu i-am privit-o (nu din vina mea!)
„ia-ţi fă coapsa înapoi
ia-ţi-o şi predă-ţi lecţiile ca lumea
cu două coapse întreagă cum te-a făcut mă-ta
delirează înainte
în singurătatea ta
cosmică!”
plinul care aboleşte
golul care înfiinţează
şi hristosul din mine
care nu mai este în stare de mult
să întoarcă şi celălalt
obraz
*
înfăşurată într-un surâs alb
şiroind de voaluri dantele şi volane albe
călare pe un asin alb
ea coboară cu-ncetinitorul din plafonul alb
se-aşază direct pe covorul alb
cu două degete albe îşi ridică rochia
somptuoasă albă
(nu poartă nimic pe dedesubt!)
îşi desface larg coapsele orbitoare albe
eu arunc doar pe furiş o privire albă
după care mă retrag în colţul camerei albe
mă fac mic de tot alb
mângâi pe spinare
şobolanul alb
dârdâind tremurând tot
cuprins de o frică
incomensurabilă
albă
*
orice paradis iubito
pierdut e
când ne aflăm
ne instalăm în el.
cu capul sprijinit în podul palmei
cu genunchiul îndoit sub tine
cu foliculina dându-ţi pe dinafară
tu stai vaporoasă semideschisă o carte
şi mă somezi cu privirea
să sosesc între coperţile
tale.
nu! forţa ta asupra mea nu stă
acolo în bikineii tăi cum crezi
cum îţi place să te amăgeşti pe tine
că stă şi faci
cu ajutorul conţinutului lor
ceea ce faci
din mine.
nu! atuul tău nu se ascunde
acolo între picioarele tale lungi de odaliscă
la care vanitatea ta recurge face apel
eu să te ridic să te înalţ
aici şi acum
pe vreun soclu.
ea forţa atuul tău stau se ascund
doar în săculeţii mei plini cu testosteron
pe care melancolic eu mi-i port prin lume
şi ei încep să-şi dea în petic s-o ia razna
când te întâlnesc pe tine
alcătuită toată
din pământ.
în definitiv
eu pun în huma ta te investesc
cu ceea ce nu se află decât
în cerul creierului meu.
neuronii mei te iau de-acolo din intelect
cu degete subţiri invizibile te modelează cu grijă
te umplu etanşează toată cu promisiuni
îţi dau o formă te tencuiesc frumos cu imagini
îţi pavează surâsul cu gazele cu leoparzi
obţin ceea ce aici jos pe pământ noi numim
venus afrodită
şi te livrează animalului metafizic înfometat din mine
(din vina cui
înfometat?).
şi merg şi merg aşa prin tine fictivă dezirabilă
(vaginul ca un cosmos cosmosul ca un vagin!)
te răsfoiesc filă cu filă de la un capăt la altul
înaintez genuin mă strecor prin desişul de sub muntele
lui venus
îmi mai rănesc şi faţa
până ce la sfârşit dau de un tataie
cu mustăţile şi barba împreunate crescându-i din pământ:
„unde ai fost cel ce mergi
unde eşti cel ce îţi vei fi încheiat
mersul?”
*
orice bărbat făcând dragoste cu o femeie
nu este decât un copil
pornit cu plasa
după fluturi.
aleargă copilul din fiecare bărbat
pe câmpia inocenţei lui de mult uitată
să prindă fluturii care nu pot fi prinşi în femeie
pentru că el îşi doreşte atât de mult
să-i prindă.
aleargă în zig-zag ziua-ntreagă după ei
uită şi să mănânce uită să bea aleargă
cade se ridică se ridică și cade
pe câmpia care nu se termină decât în ochiul lui
e pe punctul uneori chiar de a prinde
rodul alergării lui albastre
când stă gata să-l prindă subit
renunţă pentru a avea în felul acesta
ce prinde
şi mâine.
o urmă vagă de teamă totuşi
îl încearcă pe fiecare bărbat dimineaţa
când îşi face nodul la cravată în oglindă
înainte de plecarea la serviciu:
dacă cumva l-a văzut arthur schopenhauer
de-acolo de sus de pe raftul bibliotecii
azi-noapte alergând cu plasa
după fluturi
prin femeie?
*
te urc pe un soclu
pentru că am nevoie de grota ta
îmi oferi grota ta
pentru că ai nevoie să te urc pe un soclu.
pe când tu-mi oferi grota ta
pentru că eu te urc pe un soclu
pe când eu te urc pe un soclu
pentru că tu-mi oferi grota ta
cu o mână pădurea şi-acoperă gura
să nu pufnească în râs
cu cealaltă agitându-şi-o de zor în aer
ne arată securii.
ce bine că nu-mi sunt cauză!
ce bine că nu-ţi eşti cauză!