Operaţie pe acord deschis

Mnemoterapia – aşa s-ar putea numi un tratament de reanimare a arheului personal. O terapie de surmontare a aprehensiunii provocate de hipertrofia incertului. Un fel de exorcizare a răului provocat de nesiguranţa din prezentul continuu. Altfel spus, o operaţie pe acord deschis în trecut. În fond, nu spunem nimic nou, Doktor Freud şi urmaşul său, Herr Jung, ocupându-se încă de acum un secol şi mai bine de această boală incurabilă a fiinţei umane, numită melancolia nesătulă.
Terapia prin amintire, intrarea în trecutul personal, alunecarea într-o temporalitate particulară a fiecăruia, un fel de timp mitic propriu, un illo tempore individual (sau mai degrabă e vorba de un individ dual?) este exact ceea ce îşi propune şi reuşeşte pe deplin o carte incitantă, apărută în ultimele zile ale anului trecut. Un experiment foarte interesant de alunecare în copilărie a 22 de persoane publice (scriitori, jurnalişti, critici literari, realizatori de televiziune, artişti ai scenei), pe care fiecare şi l-a asumat în tăcere. În tăcerea scrisului. Un fel de harakiri plezirist, o deschidere delicată şi gingaşă a abdomenului Timpului particular şi individual (tot individ dual?!…). Pentru o dezinserţie a plexului solar (atenţie, nu numai terminologic, este singura zonă a corpului uman care se nutreşte din lumina Soarelui, emoţia din plexul solar se resimte întotdeauna ca o cădere „în lumină”!), cu o fixare pe un moment anume. Pe care subiecţii l-au revelat cu hărnicie, în cadrul informal al câte unui interviu.
Cartea se numeşte Tot înainte. Amintiri din copilărie şi e scoasă la editura Curtea Veche. Autorii acestui exerciţiu de gimnastică a memoriei sunt Simona Preda şi Valeriu Antonovici, care, din modestie, se auto-definesc „editori”. Or, adevărul este că ei nu editează, ci editorializează, caută suculenţa, scormonesc, râcâie, aţâţă, instigă, întărâtă şi provoacă interlocutorul, „obligându-l” pe acesta să spună tot.
Să facă o expurgare temeinică şi liniştită a destinului său, într-un acord perfect cu o anumită perioadă a trecutului. Mai exact, reintrarea în copilăria fiecăruia. Şi, şi mai exact, în prima vârstă a copilăriei şcolare, când deviza vieţii de pionier era „Tot înainte!”. Pentru… slava şi viitorul luminos al patriei, pentru propăşirea minciunii şi a imposturii, pentru înflorirea incompetenţei şi a servilismului, pentru sărăcie, ticăloşie şi hoţie, pentru… bla-bla-bla…, tot înainte! Iar copiii răspundeau în cor, inconştienţi şi veseli: „Tot înainte!”. Adică, să mergem mai departe cu chestiile astea, să le perfecţionăm, să le modernizăm, să le adaptăm timpului nou al „omului nou” şi să le şlefuim ca pe nişte pietre preţioase… Ceea ce, misiune îndeplinită!
Sunt 22 de poveşti extraordinare, ca 22 de thrillere ale copilăriei şi pre-adolescenţei, despre vârsta nepăsării, cu pasiuni naive (abia mai târziu, dincolo de adolescenţă, aveau să vină trădările în iubire!), cu trăiri timide, cu emoţii fascinante, cu parfumuri resuscitate, cu clipe de melancolie disperată sau de reflecţie cvasi-sapienţială, cu instincte sufocate, cu vise camuflate, cu insurgenţe amânate, cu rebeliuni nevindecate sau cu frustrări sulfuroase.
Succesiunea de testimonii alcătuită de Valeriu Antonovici şi Simona Preda (altminteri, un cronicar de artă şi un scriitor de o sensibilitate aş îndrăzni să spun atroce, o pasionată „recuperatoare” în scris a unui timp revolut al eleganţei şi manierei atente, a unui imaginar fastuos!) a avut şi un pandant vizual. Un film al cărui artizan a fost Valeriu Antonovici (filmări interesante şi dibăcie în montaj şi regie) şi în care, o parte dintre personajele cărţii şi-au depănat amintirile în faţa camerei de luat vederi. Un film aşezat pe-o carte.
Citind-o, mi-au răsărit în minte amintirile lui Iacob Negruzzi despre şedinţele „Junimii”, în care Ion Creangă citea savuroase fragmente din „Amintiri din copilărie”. Şi, după lectura cărora, toată lumea se simţea parcă mai bine.