MÂNĂ, BIRJAR!

Aproape că m-am plictisit să tot fac precizări cu privire la afirmațiile grupului de luptători împotriva lui Nicolae Manolescu, care erodează, de fapt, imaginea Uniunii Scriitorilor, fără să se gândească măcar că, în cazul în care ar lua-o ei, așa cum tot afirmă că au și făcut după mai fiecare acțiune în justiție pe care o pierd, nu prea ar mai avea ce să ia.
În anii regimului comunist, s-a perpetuat mentalitatea că numai Uniunea Scriitorilor te legitima ca scriitor. Cum publicai o carte-două, pac la Uniunea Scriitorilor, fără ca măcar să te gândești că e o formă de asociere, liberă, adică pornită din proprie dorință, fără să te gândești că partidul (unic) te preferă acolo, ca să te poată supraveghea mai bine (ca lupul din Scufița Roșie). Iar membrilor de atunci li s-a inculcat această idee, inclusiv superioritatea celor din Uniune față de altă lume. Mai trebuie să spun că era și mai este, vai, o mentalitate greșită, sau mai precis o componentă a mentalității generale greșite pe care o inocula partidul (unic) cetățenilor săi supuși?
Ei bine, acum, când vreo 20 sau poate mai mulți, scriitori, unii membri (deja foști, dar la origine membri) ai Uniunii Scriitorilor, se adună într-o așa-zisă adunare generală de tot atâția, reprezentând – vă atrag atenția – circa două mii șapte sute de membri și când li se retrage calitatea de membru al Uniunii Scriitorilor, sar în sus membri și nemembri, că de ce și cum se poate ca niște scriitori să-i excludă pe alții. Nimeni nu le contestă, celor care chiar sunt scriitori, calitatea aceasta, ci numai statutul de membru al Uniunii Scriitorilor. Atrag atenția în mod respectuos tuturor celor care exprimă asemenea opinii că o asociație funcționează legal după un statut, care, în cazul nostru, este votat de ani de zile. De când condițiile materiale precare ale uniunii și ale membrilor săi fac imposibilă o adevărată adunare generală, statutul este votat de Consiliul Uniunii Scriitorilor, după o amplă consultare a tuturor filialelor și membrilor lor și oricine contrazice acest statut se pune implicit în afara acestei asocieri libere. Or, în acel statut scrie clar, dar numai pentru cine se informează înainte de a se exprima, fie și furios, că alegerile pentru conducerea uniunii au loc o dată la cinci ani de zile, iar celebra și mult invocata Adunare Generală este înlocuită de adunările generale ale filialelor, ceea ce face ca orice membru, nu unu din doi sau din zece, cum era în cazul conferințelor care țineau locul adunărilor generale în ultimii 40 de ani, să se poată exprima, atât despre cei care candidează pentru conducerea filialei respective, cât și despre cei care candidează pentru președinția Uniunii și fiecare membru care participă să aibă, deci, dreptul să-și voteze candidatul preferat. Repet, atât pentru conducerea filialei, cât și pentru aceea a uniunii. În felul acesta a fost ales, acum trei ani și ceva (mai e un an și ceva și doritorii pot să se afirme în modul cel mai statutar), Nicolae Manolescu președinte. Dacă ești sau nu de acord cu rezultatul votului, ai tot dreptul să te exprimi, numai că, într-o democrație, și la Uniune a fost democrație până la un punct chiar în anii democrației socialiste, trebuie să o faci în limitele corectitudinii și informându-te în prealabil. Dar o forțare a alegerilor în modul descris mai sus, adică din an în an și cu circa a o sută treizeci și cincea parte din totalul de membri, nu e o formă de exprimare, ci o încercare de puci, continuată cu nenumărate procese în justiție, dintre care o parte au și fost pierdute de insurgenți, iar ei continuă să dezinformeze pe site-urile specifice, afirmând că, dimpotrivă, au câștigat. Să mai spun că aceste procese, unele de-a dreptul absurde, au deteriorat imaginea Uniunii Scriitorilor, să mai spun că ele au adus și mari pierderi financiare? Se înțelege de la sine, de către cine e de bună credință. Contra relei credințe, însă, nu se poate lupta cu informații corecte.
De altfel e o mentalitate mai generală la noi, poate și în restul lumii, dar eu pe aceasta o cunosc, de a te exprima despre orice fără a te informa în prealabil, măcar așa, puțin, despre ce e vorba. Și atunci, să te miri că inși care habar nu au de ce este o asociere liberă de cetățeni care zic că, sau și sunt scriitori sau pictori (că și aceștia au insurgentul lor) sau orice altceva trântesc articole în presa partizană? Și opinii pe internet?
Nu pot să uit un interviu al unei doamne, sau domnișoare pe-atunci, o anonimă de fapt, mare fană FSN, care, la Televiziunea Română Liberă din anii ’90, întrebându-l pe Mircea Dinescu, atunci președinte al Uniunii Scriitorilor, cum de a fost înlocuit Marin Sorescu de la conducerea revistei Ramuri, nu asculta explicațiile acestuia, foarte clare pentru cine ar fi avut urechi de auzit și minte să discearnă, ci se pama mereu: „dar un atât de mare scriitor!”. În zadar îi explica Mircea Dinescu că nu este nici o desconsiderare a scriitorului Marin Sorescu și că mărimea scriitorului nu reușea totuși să se manifeste și la conducerea revistei, ea punea mereu aceeași placă, mereu cu aceleași cuvinte. Nu era de așteptat ca, după atâția ani de exercițiu democratic, să o mai aud pe Camelia Robe exclamând mereu, ca o moară stricată, în ciuda oricăror explicații, de data asta mai ales pe internet, patria tuturor posibilităților, mult mai mult decât America însăși (deși, după alegerea lui Trump, parcă…), sigur, semnând foarte divers, dar la fel de indignat/ă fără cauză, ca să zic așa.
Un personaj al lui Ismail Kadare, turnător la securitatea albaneză, cere să i se scoată ochii ca să i se ascută auzul. Aici, însă, nu e vorba chiar de orbire ci de o legare la ochi sau mai degrabă de niște ochelari de cal, știți, din aceia care-l împiedică pe bietul animal să vadă lumea global, pentru el neexistând decât în față, încotro îl mână stăpânul său. (Ori, dacă vă mai amintiți, cum îl mână Pozzo pe Lucky în Așteptându-l pe Godot de Samuel Beckett, e drept, fără să-i pună ochelari de cal.)