Fericită ideea Editurii Paralela 45 de a iniția și continua o colecție (Opera poetică) în care se cuprind toate volumele publicate, înainte de Revoluție și după, de către poeți omologați de critică. Cei mai mulți dintre cei editați până acum sunt „optzeciști”, cum e și Ioan Moldovan; dar e probabil că această colecție se va deschide și către reprezentanții altor generații de creație.
Diferența dintre o antologie exhaustivă și una selectivă nu mai trebuie subliniată, doar reamintită. Dacă o antologie de autor realizată de el însuși ori de un critic, după criteriul unei exigențe artistice, „sculptează” din opera apărută, reținând textele considerate a fi cele mai reprezentative sau cele mai frumoase, una cum este cea de față reunește întreaga creație poetică de până la un anumit moment editorial, devenind un instrument de lucru pentru istoricul și cercetătorul literar. Antologia abreviată se oferă mai degrabă publicului larg, care ia act, încă o dată, de vârfurile operei unui poet. Antologia ce mizează pe exhaustivitate se adresează specialiștilor, care pot urmări, în ea, evoluția unui poet și modificările de discurs de la o vârstă la alta.
În cazul „optzeciștilor”, al multora dintre ei, momentul 1990 se impune ca o bornă în traseul liric: dispariția cenzurii și explozia realității imediate au efecte palpabile chiar și în discursuri asumat prozaice și biografiste în anii ‘80. Când realul înconjurător poate intra direct și necodificat cultural în poem, tendința poetului postmodernist este inversă celei pe care o urma în contextul socio-istoric anterior. Resimțind, acum, realul ca fiind prea „brut”, prea contondent și explicit, fără un halou poetic, „optzecistul”, spre deosebire de „nouăzecistul” din promoția următoare, are un recul culturalist și intelectualist. El va reinvesti poezia cu un lirism ironic și metatextual, după ce o adusese „în stradă”, prin decupare de limbaje și ingenuități citadine.
Sensibil diferită îmi pare situația evolutivă a lui Ioan Moldovan, care a debutat și a continuat pe o linie „echinoxistă”, metaforizantă și simbolică, diferită de cea „lunedistă”, ironic-muntenească și intertextuală. Primele volume ale lui Moldovan, Viața fără nume (1980) și Exerciții de transparență (1983), sunt extrem de calofile și nu mai rezistă la o lectură nouă, maniera dominantă perimându-se aproape complet. Ele sunt importante ca niște documente de epocă lirică, spre sfârșitul dominației discursului poetic modernist, care își pierduse în anii ‘80 forța de hașurare și colonizare a unor noi teritorii. Simptomatic, doi mari poeți precum Nichita Stănescu și Marin Sorescu „evadează” din modernismul simbolic spre un postmodernism avant la lettre în spațiul autohton, primul în În dulcele stil clasic, al doilea în ciclul La Lilieci. Capătul modernismului lor tinde a se suprapune cu cel al modernismului interbelic lichidat de realismul socialist: în această grilă de lectură, tânărul Geo Dumitrescu pare un descendent al lui Nichita Stănescu, și nu invers, cum a fost în realitate.
În aceste condiții, metaforele lui Moldovan și simbolurile utilizate de el la începutul anilor ‘80 rămân artificiale, ca o recuzită veche neconvingătoare într-un scenariu nou. Cu ceea ce va fi instinctul său liric, autorul însuși își ironizează metaforele „dulcege”: „Tu ești închis într-o pungă cu aer vechi/ pe-acolo și pe-aici/ aceleași metafore dulcege/ ne încleiază degetele. Poate mai aștepți/ să vină cineva: va veni/ dar pregătește-ți bine memoria/ numărul său e lipsit de eleganță/ precum o piatră în mijlocul drumului/ sunetul complet al îmbăierii unui copil/ o pată în văzduh de care se feresc răpitoarele/ mâinile bătrânilor rotunjesc în zer un creier de schimb”. Textul este rotunjit și lipsit de autenticitate, ceea ce poetul asumă și încearcă să scurtcircuiteze, însă nu prin cea mai fericită alternativă: „și/ țup! țup! inima prin încâlceli/ și/ se ridică un fum de animal sacrificat”. Versurile finale revin la o imagistică încărcată, după această pauză de respirație la rândul ei forțată: „pe podiș flacăra unei amintiri/ devorează vegetația săracă”.
În prima fază a liricii sale, Moldovan are de exprimat mai mult decât o pot face poemele sale, iar sarcina aceasta semnificantă și simbolizantă împovărează textele și le face greoaie. Întâiul exemplu de fericită simplificare și convertire a versurilor va fi dat de o Didahie din Insomnii lângă munți (1989). Diferența față de poemul citat mai înainte este frapantă: „Vai, vai, nu mai știu cine/ a scris o poezie frumoasă/ ca o câmpie cu ciocârlani umeziți până la oase/ sau numai ca o câmpie singură/ fără amănunte// Apoi și-a petrecut toată viața/ vrând s-o învețe/ pe dinafară// Dar asta dovedea o proastă cunoaștere a datoriei de a fi/ fericit”. Finalul este studiat și retoric, dar aceasta nu mai constituie regula și structura poemului, ci doar o încheiere voit ceremonioasă și întrucâtva sentențioasă.
La pragul lui 1989, așadar, poetul „echinoxist” și „optzecist” la modul ardelenesc începe să aibă o evoluție inversă față de cea a colegilor de generație. El își va „desface” tot mai mult și mai des corpusul liric, rărind simbolurile ori marcându-le ironic ca atare. Trecerea de la adoptarea unei convenții literaturizante și poetizante la etalarea ei se face în beneficiul noilor volume, publicate în condiții de libertate de către un autor mai ludic și mai histrionic. Fondul de gravitate al poeziei se păstrează, fiindcă Moldovan nu renunță niciodată la setul de întrebări chinuitoare din care își scoate neliniștea lirică. Însă textul nu mai ambiționează să fie „înalt”, simbolic și hieratic, ci cu instrumentarul și convențiile la vedere, cu o expresie scuturată de tropi și alternând subtil conotativul cu denotativul. Abia acum devine Moldovan albatrosist ca Geo Dumitrescu și postmodernist la antipodul modernismului cu cifru al generației ‘60: după 1990, odată cu Arta răbdării (1993), volum care se deschide decis, fără preparative, cu o strofă de poezie demitizantă, luându-se pe ea însăși în deriziune: „De la coadă la cap/ de la iluzia cozii la umbra țestei/ proza foarte scurtă/ a așa-zisului poem”.
Așa-zisul poem se intitulează Acum pe când, iar altele, de-a dreptul Scurtă proză: o serie întreagă de texte, inițial în format prozastic, dar cu dispunere în versuri, ulterior prozastice în formă și cu rime interioare (!). Autorul se joacă deja cu stilurile și convențiile, trecând dintr-un gen în altul cu dexteritate sau căutând formule hibride, de netocită expresivitate. Iată o Pedeapsă corporală de seară, din volumul Celălalt pește (2005), în care discursul poetic își creează propria formă, nearondată unui gen anume, iar travaliul autorului este acela de a elimina artificialitatea, de a o deconstrui din chiar interiorul ei verbalizant: „Au început mâncărimile. Picioarele se mișcă singure în pustie, mese roase de timp, mâna scrie și scrie. Mi-amintesc umbre de om, nu cuvinte, nu cărți. Pe mine însumi nu mă am decât pe părți și pe rime. Sunt plin de crime și lașități. Îmi tot promit să mă pedepsesc: două-trei versuri care, memorabile fiind, să sune, în sfârșit, a ceva omenesc.”.
În etapa ulterioară celei de tranziție, când trece definitiv de la lirismul încifrat la cel „desfăcut” și radiografiat ironic, Moldovan va prefera o formulă în oglinda celei de tinerețe inexperimentată. Dacă, atunci, un discurs prea încărcat avea câte o ruptură de oralitate (la rândul ei, neconvingătoare), acum textul tranzitiv și natural, realist și expozitiv, are un vers sau două de incandescență figurativă. O imagine „poetică”, de mare frumusețe, este plasată într-o poziție forte în poemul „descusut”, ca un fir de aur într-o broderie oarecare atrăgând privirile și reținându-le prin contrastul obținut. Iată câteva asemenea „șarje” imaginative, presărate cu artă compozițională în poeme din diferite volume de maturitate: „rar, mici răbufniri de viață înșelată” ori „văzând și auzind fraza lungă și clătinătoare a frunzișurilor” ori „aici în livadă afumați de melancolie și precaritate” ori „praful nesătul al vieții altora” ori, în fine, „toate curg în mine și se pustiesc”. Ele și altele de aceeași factură nu mai sunt secvențe „plasticizante”, ci „revelatorii”: reorientează dintr-odată poemul în care apar și înțelegerea acestuia de către cititor. Poezia adevărată nu poate fi, desigur, înțeleasă întru totul – iar câte un asemenea vers esențializează și figurează tot ceea ce, neputând fi înțeles integral, este exprimabil poetic și receptat analogic. Altfel spus, chiar și în formatul ei postmodernist, lirica lui Moldovan își păstrează un sâmbure tare de modernism înalt. Destructurarea nu merge până la capătul și până în adâncul experienței poetice.
Având convingerea că experiențele și căutările poetului nu se încheie la finele acestei antologii, aștept cu o legitimă curiozitate critică volumele viitoare ale unui autor liric de raftul întâi.
Ioan Moldovan, Opera poetică, prefață de Al. Cistelecan, Editura Paralela 45, Pitești, 2016, 356 pag.