DE LA GEORGES FEYDEAU LA GIANINA CĂRBUNARIU

Două spectacole din două direcții teatrale: în ordinea reprezentării lor, Aveți ceva de declarat?, după Puricele în ureche de Georges Feydeau și Artists Talk de Gianina Cărbunariu. Două lumi, îndepărtate în timp și în mentalitate, dar și două feluri de a concepe regia.
Aveți ceva de declarat? este ceea ce a rămas – destul de mult – din celebra piesă bulevardieră a autorului francez de secol XIX – XX. Petru Hadârcă, actor și regizor născut cu – doar ?– 101 ani mai târziu decât autorul piesei, mută centrul spectacolului pe o replică pe care ar fi auzit-o un tânăr la trecerea graniței, ceea ce i-a frânat elanul erotic abia trezit și pe cale de a se implementa (sic). Puțină psihanaliză nu strică, așa că povestea intră în abis: de câte ori personajul respectiv mai are ocazii – fericite! – din acestea, aude întrebarea vameșului și este frânat de la plăcuta îndeletnicire abia începută. Asta pentru că piesa, și aceasta și cea originală, este înțesată de acte sexuale pe cale de a se desfășura, dar întrerupte, în lipsă de vameși, de cei interesați ca ele să nu se producă, adică de soții în pericol.
Lumea piesei și a spectacolului este aceea a unei upper class, cum ar spune personajele din celălalt spectacol la care mă voi referi. E o frenezie a comicului care se scurge prin toate canalele spectacolului, toți actorii sunt niște comedianți, nu știu dacă înnăscuți, dar în orice caz de talent. Să nu uit să vă spun că spectacolul a putut fi văzut pe scena sălii Studio a Teatrului Național din București, în turneul de început de an al Teatrului Național „Mihai Eminescu” din Chișinău.
Avem de-a face cu un decor foarte clasic, cu camere, uși, pereți, scară și etaj, toate rotindu-se pe o turnantă a scenei pentru a-i pune în încurcătură pe eroii veselei – din punctul de vedere al spectatorilor – confuzii. Care se lămurește până la urmă cam brusc, după o goană dezlănțuită prin toate ungherele scenei și ale decorului, parcă în concurență – sigur câștigată de actori – cu scenotehnica. Din reședința luxoasă a familiei Chandebise, se vede treaba în acest spectacol, și până la hotelul deocheat „La Motănelul Gentilom”, un loc de rendez-vous pentru – cum spune mândru patronul, un ofițer în retragere – persoane cu verighetă, numai că servanta locului îi atrage atenția că fiecare vine din alt mariaj, nu este decât un pas, pe care îl fac pe nesimțite aproape toate personajele piesei.
Am să vi-i spun pe actori, pentru că merită: Petru Oistric joacă și rolul marelui PDG Chandebise și pe acela al servitorului Poche, de la „Motănelul Gentilom”, de unde scene de confuzie hazlie, Mihaela Strâmbeanu e Doamna Chandebise, cea care, de fapt, declanșează toată nebunia, cu scrisoarea ei de punere la încercare a fidelității soțului său, Anatol Durbală joacă rolul unui spaniol gelos, Carlos Homenides de Histangua, a cărui soție, Lucienne, buna prietenă a dnei Chandebise, face imprudența de a scrie cu mâna ei scrisoarea amicei sale către soțul acesteia, participând la declanșarea unei linii a farsei, actrița este Doriana Zubcu-Mărginean, Ghenadie Gâlcă joacă un tânăr cu un defect de vorbire, Chadebise și el, Alexandru Pleșca e un doctor care pică tocmai când trebuie și nu trebuie, Angela Ciobanu o joacă pe soția cam prostituată a lui Ferraillon, patronul hotelul deocheat, iar ferraillon-ul șef e interpretat de Ion Mocanu, Iurie Negoiță este un fel de ajutor de mistificator al lui Ferraillon, Iurie Focșa e valetul înșelat din răsputeri de soția sa, Olesea Sveclă, Draga Dumitrița-Dumi este servanta de la hotel, și ea cam prostituată și, în fine, un scoțian bătăuș e interpretat de Igor Babiac. Spectacolul are ritm și nu te plictisește chiar dacă îți dai repede seama cum se vor termina lucrurile. Scenografia: Adrian Suruceanu, iar costumele îi aparțin Luciei Covali.
Cum îmi spunea un cronicar vechi, și acesta e teatru.
Dar și Artists Talk, aș putea răspunde. Spectacolul Gianinei Cărbunariu este o succesiune de patru înfățișări ale lumii de azi, toate centrate pe tema emigranților care au podidit recent Uniunea Europeană, mai precis partea ei din Vest. N-am înțeles de la început dacă noua limbă de lemn, de preferință engleză americană, este folosită pentru a o – vorba aceea – face de râs, ori creatoarea spectacolului este ea însăși îmbibată cu noile formule și sloganuri. Pe un imn al Europei, recte finalul Simfoniei a noua de Beethoven (Doamne, ce-au mai banalizat-o și pe asta, mai rău ca pe rău!), auzim povești despre emigranți dar și teorii despre teatru ori chiar mărturia unui artist, regizor din Est venit să trăiască și să creeze în Vest, personaj cu convingeri conservatoare, care poate părea cum vrei să-l iei: fie pozitiv dacă erai mai demult de părerea lui, ca om din Est ce ai rămas, fie negativ, dacă te-ai predat stângismului și corectitudinii politice, atât de la modă amândouă. Cert este că toți cei cinci actori, Ruxandra Maniu, de un comic irezistibil, Ilinca Manolache, de un comic aparte, Alexandru Potocean, și el comic pe alocuri, Gabriel Răuță, probabil cel mai dotat comic din spectacol și Bogdan Zamfir, un talent inclusiv la vorbitul în franceză, după atâta americană sunt demni de toată atenția. Ei stau pe scaune sau, unii, în picioare și folosesc microfoane pentru a se exprima despre diverse aspecte ale vieții de azi, cum spuneam, într-o aproape desăvârșită limbă de lemn postmodernă. Spectacolul se ține minte mai ales ca impresie generală, de workshop care dezvăluie niște încă tineri actori foarte talentați, pentru că vorbele zboară dacă nu sunt priponite strâns de întâmplări care să dezvăluie înțelesuri ceva mai profunde. Deși nu lipsesc nici aici sentimentele, ele sunt cumva diluate de teoretizarea, fie ea și parodiată, care stăpânește scena de la Arcub. Proiecțiile video, azi foarte la modă, vin să-i ajute pe cei mai puțin dotați la limbi străine (dar mai e americana o limbă străină?), dar și să deschidă cumva scena, altfel nu prea ofertantă, spre spații suplimentare. Decorul semnat de Dorothea Curio, include și niște păsări și animale împăiate, al căror rost acolo e destul de încifrat.
Tinerii spectatori sunt dispuși să râdă, dacă nu cu orice preț, în orice caz cu unul destul de scăzut, ceea ce dă seama despre distanța dintre generații, dar și dintre teatrul lui Feydeau și cel al Gianinei Cărbunariu, o autoare și regizoare de mare succes inclusiv în lumea largă. Ceea ce azi contează mai mult decât orice.