Exact în urmă cu nouă ani, scriind despre un alt jurnal (secret) al lui Alex. Ştefănescu, ajungeam la următoarea concluzie: „Surpriza cea mai mare oferită de jurnalul lui Alex Ştefănescu este că el nu oferă nici o surpriză. Alex Ştefănescu secret este identic cu Alex Ştefănescu din viaţa publică. Acelaşi mod de a observa şi de a judeca lumea, autoironia, atenţia admirativă arătată femeilor frumoase, un anumit ton declamativ, teatral, de care nu sunt scutite nici gândurile cele mai intime, permanenta jovialitate şi bună dispoziţie”. Jurnalul lui Alex Ştefănescu era un fel de jurnal al vieţii publice a scriitorului şi implicit o frescă, în bună măsură caricaturală, a societăţii româneşti la început de mileniu. O carte făcută parcă în spiritul amuzantelor „Întâmplări cu scriitori” savurate cu nesaţ de cititorii din anii de agonie ai regimului comunist.
În anul în care abia am intrat, Alex Ştefănescu va împlini 70 de ani de viaţă. Şaptezeci de ani în care a cunoscut succesul literar, invidia confraţilor şi admiraţia (uneori, deloc dezinteresată) a aspiranţilor la glorie, prietenia sinceră şi ipocrizia, orgoliul de a fi primit cu mare fast de public, dar şi umilinţa de a se vedea insultat în presă şi pe paginile de socializare, emoţia femeilor frumoase şi ura schimonosită a veleitarilor, atenţia flatantă a politicienilor de succes şi uitarea lor instantanee după ce i-au supt clipa de notorietate şi de credibilitate de care aveau nevoie fotografiindu-se în compania lui. O viaţă plină de bucurii şi dezamăgiri, ca a oricăruia dintre noi, dusă însă pe un palier al existenţei mult mai înalt decât al multora dintre cititori, în care partenerii de glume, discuţii, întâmplări ranchiune, micimi comportamentale, reacţii sublime, anecdote sunt, cei mai mulţi dintre ei, nume care contează în lumea literară şi politică a României ultimelor decenii. Toate acestea şi ceva în plus, fac şi subiectul noii sale cărţi. Jurnal secret. Serie nouă.
Încă din primele rânduri ale Confesiunilor sale, Jean-Jacques Rousseau face următoarea mărturisire: „Vreau să le arăt semenilor un om în întregul adevăr al naturii sale; acest om, voi fi eu, Eu, singur. Îmi simt inima şi cunosc oamenii. Nu sunt făcut ca niciunul dintre cei pe care i-am văzut. Îndrăznesc să cred că nu sunt făcut ca niciunul dintre cei care există. Dacă nu valorez mai mult, măcar sunt diferit. Dacă natura a făcut bine sau rău spărgând cochilia în care m-a azvârlit, nu o veţi putea judeca decât după ce mă veţi fi citit”. Acest avertisment al lui Rousseau este integral valabil şi pentru acest jurnal (secret) al lui Alex Ştefănescu. Pentru că aspectul de cronică sarcastică a vieţii mondene şi cotidiene din precedentul volum este dublat în cartea de faţă de un jurnal de existenţă, de o explorare a gândurilor celor mai intime ale autorului. În puţin peste 300 de pagini diaristul suferă o radicală schimbare la faţă. El abandonează calitatea de cronicar (auto)ironic şi sarcastic al vieţii sociale şi mondene de la începutul secolului XXI, fascinat de opulenţa (nelipsită de bun gust) a vilei lui Sorin Roşca Stănescu, sau de eleganţa comportamentală a lui Adriean Videanu, de farmecul Elenei Udrea sau de lumea pestriţă din anturajul fostului preşedinte Emil Constantinescu, prezente în prima parte a volumului, pentru a porni în căutarea propriului sine, pe o cale a amintirilor, a întâmplărilor cu tâlc, a gândurilor cu substrat existenţial. În drum îi apar mereu chipuri dragi, amintiri din alte vremuri, clipe, demult uitate, de emoţie sublimă, momente de cumpănă, vorbe şi întâmplări care i-au marcat viaţa. Claymoor iese discret din scenă lăsând locul unui bărbat grav, sentimental, sensibil, atent la cele mai fine nuanţe ale existenţei, nostalgic şi iubitor al vieţii în toate formele sale. Acest om, sunt eu, ar putea spune Alex Ştefănescu pe urmele lui Jean-Jacques Rousseau, iar scoaterea lui la lumină a fost, se presupune, mult mai anevoioasă decât cea a veselului cronicar monden.
Nu ştiu dacă toate întâmplările din cea de-a doua parte a jurnalului secret al lui Alex Ştefănescu au fost trăite în mod real, sau sunt reminiscenţe ale miilor de cărţi citite în aproape şapte decenii de viaţă, în mare parte trăită strict în lumea literaturii. Unele întâmplări cu final sublim îmi sună atât de cunoscute încât am impresia că le-am citit în cărţi, dacă nu cumva mi-au fost povestite de scriitor în vreunul dintre lungile drumuri făcute împreună sau în umbra cireşilor din faimoasa sa grădină. Citind cartea lui Alex Ştefănescu, îmi vin în minte nişte vorbe pe care mi le-a spus Alexandru Paleologu într-o discuţie purtată la sfârşitul secolului trecut, ca o prelungire a gândirii lui Marcel Proust: „Adevărata lume este lumea din literatură. Cea care a trecut prin imaginaţia unui scriitor. Cealaltă nu e lume. Noi vedem lumea ca scriitori, ca model pentru literatură, chiar dacă nu facem din ea un model pentru creaţiile noastre. O lume inaptă să se transforme în literatură nu e o lume. E un bâlci. Nici măcar un bâlci, pentru că bâlciul are şi el literatura lui. Nu e nimic. De fapt, numai literatura e o realitate efectivă, care poate să fortifice o minte, un caracter şi un spirit”. Aceste gânduri ale lui Alexandru Paleologu nu mi-au răsunat niciodată în minte mai pregnant decât atunci când am citit notaţiile cu substrat existenţial ale lui Alex Ştefănescu. Amintiri reale, sau reminiscenţe literare, ele au fost filtrate prin mintea unui scriitor experimentat şi sensibil în aşa fel încât să „fortifice o minte, un caracter şi un spirit”. Aş putea spune că, la capătul lecturii înţelegi puţin altfel lumea. Ceea ce este, deja, un important pariu câştigat al scriitorului Alex Ştefănescu.
Pentru ca toată lumea să înţeleagă despre ce e vorba să spun doar că la capătul unui text foarte lung, vorbind despre nestăvilita sa curiozitate, autorul îşi trece în revistă o mulţime de competenţe pe care le-a acumulat de-a lungul vieţii (de la croşetat, cusut la maşină, gătit, grădinărit, până la reparaţii electronice, mici invenţii, tâmplărie etc., toate duse dincolo nivelul de simplu amator), pentru ca, în final, să facă nişte consideraţii despre moarte, care sunt imposibil să nu tulbure cititorul: „Când mă gândesc că voi muri, îmi pare rău nu atât pentru mine, cât pentru tot ce am învăţat să fac. Nu e păcat să se risipească atâta competenţă? În mod special mi se pare nedreaptă soarta mâinilor mele. Sufăr la gândul că mâinile mele ultra-exersate, sensibile ca nişte viori Stradivarius, vor putrezi în pământ.” (p. 294)
Un soi de emoţionant poem în proză, sublim în delicateţea sa este scrisoarea pe care i-ar fi scris-o unul dintre cireşii din curtea casei sale. Tonul melodramatic, umanizarea copacului în stilul literaturii de la începutul secolului XX, sentimentalismul poate prea apăsat pentru gustul cititorilor mileniului III, nu scad cu nimic tensiunea existenţială a textului, capacitatea sa de a spune ceva despre sensibilitatea deseori camuflată a scriitorului. Lunga scrisoare a cireşului începe cu descriere un pic lacrimogenă a şansei sale la viaţă oferită de autor. „Dragă Alex, datorită ţie exist. Nu ţi-am mulţumit niciodată. (…) Eram mai pipernicit decât alţii şi am observat chiar că ai stat o clipă pe gânduri când vânzătorul m-a adăugat mănunchiului de pomişori pregătit pentru tine. Dacă făceai atunci un gest de refuz, rămâneam în şanţul fără apă în care îmi petrecusem mai bine de o lună în aşteptarea unui cumpărător şi m-aş fi uscat complet.” (p. 294). La fel de melodramatic, vlăstarul îşi povesteşte propriile sale slăbiciuni şi infirmităţi, felul în care a crescut şi s-a dezvoltat până la a deveni cel mai falnic cireş din vasta grădină, dar fără să ofere cititorului cea mai vagă idee despre unde ar putea duce un asemenea text. Finalul lui, cu totul neaşteptat, produce o cititorului un şoc vecin cu trauma. „Nu ţi-aş fi scris niciodată dacă nu te-aş fi auzit spunându-i Domniţei, într-o seară, când stăteaţi amândoi pe banca de lângă mine că, dacă mori, vrei să fii incinerat şi mai vrei ca cenuşa să-ţi fie îngropată «sub acest cireş». Şi ai arătat spre mine. Cum să mori?! Nu pot să accept aşa ceva pentru nimic în lume. Trebuie să refuzi să mori! Nu te resemna!” (p. 298) Şi urmează o mulţime de argumente, unul mai patetic decât altul, în virtutea cărora scriitorul trebuie să se bucure în continuare de viaţă, împreună cu prietenul său vegetal. Tonul este puţin cam teatral, poate exagerat de patetic, dar dramatismul existenţial este copleşitor.
Mai seamănă Alex Ştefănescu din aceste ultime fragmente cu uriaşul bonom pe care îl vedem în târgurile de carte râzând cu gura până la urechi, mereu cu braţele larg deschise, gata să îmbrăţişeze cu afecţiune vreo admiratoare frumoasă sau vreun prieten vechi, exclamând zgomotos la fiecare întâlnire surprinzătoare cu cineva drag, mereu în vervă, glumeţ şi auto-ironic, întotdeauna pregătit să stârnească hohote de râs publicului din sală? Nu prea. Este însă la fel de adevărat, că această mască intens sentimentală, nostalgică, vulnerabilă, tristă, aproape tragică a autorului nu face decât să-i completeze personalitatea şi, foarte probabil, să o aducă mai aproape de deplina sa autenticitate.
Jurnal secret. Serie nouă, de Alex Ştefănescu, este, în bună măsură, altceva decât o sugerează coperta veselă, impresionanta listă de nume-personaje cu mare rezonanţă în spaţiul public, menită să ispitească devoratorii de bârfe, sau caricaturile (multe dintre ele, excelente) lui Costel Pătrăşcan. Este o carte în care cred că temerile, îndoielile, vulnerabilităţile, fragilitatea, sensibilitatea, incertitudinile lui Alex Ştefănescu îşi fac pentru prima oară loc în spaţiul public. Ceea ce, în fond este un mare act de curaj din partea autorului ei.
Mărturisesc că am citit cu multă curiozitate şi, în final, încântare acest Jurnal secret. Serie nouă de Alex Ştefănescu. Sunt convins că cei care îl vor citi la rândul lor, nu vor regreta.
Alex Ştefănescu, Jurnal secret. Serie nouă (2009-2015). Guest star Costel Pătrăşcan, Corint Books, Bucureşti, 2016, 320 pag.