Hotelul argonauţilor/ Albergo degli argonauti, de Geo Vasile, Editura Charmides, 2016, 144 p.
Volum bilingv de poezie, asemenea debutului cu Nimfe & Kimere (2010) şi următoarelor patru volume de poezie pe care italienistul şi criticul literar Geo Vasile le-a publicat în România sau în Italia. Era să spun că argonauţii sunt de fapt argonaute şi că această carte este o versiune alchimizată, prin poezie, a Rolurilor de compoziţie (roman, debut, 2011). Compoziţiile sunt livreşti şi carnale, actuale şi antice, himere spiritualizate sau eşantioane de, după cum urmează, pe sărite: Fiziologie pură, Inimă paleocreştină, Eden&Ghetou, Urme ermetice, Sylvia, Alda, Amelia, Dino, Cesare, căci aşa sună câteva dintre titlurile poemelor din volum. De la Plath la Pavese, viaţa creatorului (ne)sinucis este una frauduloasă cu asupra de măsură, căci deopotrivă viaţa şi creaţia te seduc, te pun la încercare, dar tot ele stabilesc începutul, cuprinsul şi încheierea, ele decid cine intră şi cine iese din Hotelul argonauţilor sau din casa vameşilor: „Las-o pe inspiratoarea ta Ruth/ să completeze naraţiunea/ cu-ntunecimea şi limpezimea ei,/ în înclinarea fără de sfârşit/ melancolică a capului,/ întru înfiriparea seducţiei/ unui surâs,/ în scânteierea unei priviri glaciale/ sau precipitat de-ndoliată sinucidere/ în postfaţa/ vieţii tale frauduloase” (Seducţie/ Seduzione, p. 120 – din 144).
Era să spun că Ruth este cea din romanul de acum 5-6 ani. Şi chiar spun. Şi chiar ea este!
Pisica. Început de igrasie, de Ştefan Ciobanu, colecţia Qpoem, Editura Paralela 45, 2016, 70 p.
Cam tot la trei ani, Ştefan Ciobanu vine, începând din 2007, cu câte un volum de poeme, cel de-al treilea fiind de-a buşilea prin aer. Preluând spusele lui Al. Cistelecan, ar fi de remarcat că, iată: „Scrise cu avânt, pe fir fals narativ, poemele lui Ciobanu conturează o atmosferă de consistenţă deopotrivă anxioasă şi ludică”. Emoţia vine tiptil, ca o pisică, se lichefiază şi se inserează prin toţi-toţi porii recuzitei poetice (în mai toate poemele găsim câte ceva: salivă, sânge, ninsoare, plâns, ploi infernale, alge, branhii, o umbrelă, o chiuvetă sau mâl, asezonate suprarealist, „lacrimi pe ţeava de gaz”, „apa care are doar suprafaţă/ dacă îţi vine să crezi aşa ceva” şi tot aşa, pe firul apei), de parcă singura rămasă solidă este urna, obsedanta urnă, semn al trecerii. Al trecerii prin foc: „eşti de foarte mult timp cu mine eşti/ un oaspete care nu mai pleacă/ şi se descalţă în sufragerie vorbind cu salivă/ că i-au transpirat picioarele//nici la cumpărături nu îmi eşti de ajutor/ mă laşi să ajung în locurile unde/ galantarele sunt luminate de neoane stricate/&/nu spui nimic când mi se pare că alături de cutiile cu nes/ văd urna mamei nu spui nimic doar pârâie sfoara/ de care eşti spânzurat//degeaba le arăt încălţările pline de noroi şi ciorapii murdari/degeaba încerc să îi duc după casele de marcat unde/ încep morminte/angajaţii îşi văd (degeaba) de alimentele aşezate/ pe lize” (măcar atunci când, p. 49). Potopul a nivelat tot, numai urna cu cenuşă a scăpat, ancoră sau ambarcaţiune. Pentru o altă posibilă dimineaţă, camuflată deocamdată.
Pâinea lui Bragi, de Dorina Stoica, colecţia Qpoem, Editura Paralela 45, 2016, 56 p.
firmituri; scriu cu fervoare de parc-aş fi la închisoare; alege doamnă ce vrei; trend; şoc!; e bene, bene, molto bene!; fum de tămâie; mă angajez la spălătorie; întotdeauna privesc numai în sus; uşor aplecate; duduia m. stă la masă cu ei; adevărul; campanie electorală; job; fluxuri & refluxuri; Dumnezeu dădea liturghie; şi El mă vedea – în cazul în care facem un inventar al titlurilor de poeme, nu ştiu dacă poezia Dorinei Stoica se diferenţiază pregnant de congeneri sau contemporani. Şi totuşi – Al. Cistelecan identifică în ea „o moralistă cu vervă satirică, patinând pe linia invizibilă dintre (auto)ironie, umor şi sarcasm”: „înarmaţi cu saci din plastic golesc/seară de seară mintea de adevăruri./orăşeni fără adresă ori acte de identitate,/ordonează haosul expirat, fermentat din tomberoane/şi gropi de gunoi./aşezaţi în mijlocul lumii, necesari,/au ochi ageri, priviri pătrunzătoare până la vierme,/scormonitori, vara şi iarna, validează/cu îndemânare resturi de plăceri,/necesităţi consumate./recunosc zilele săptămânii,/sărbători laice ori religioase, după miros./ticălosul hoţul, nebunul,/sfântul şi drept-învăţatul, analfabetul/călduţ, pestilenţial,/resturi de bucurii,/plăceri vinovate, vieţi netrăite aruncate,/ desfrâu, lăcomie, beţie,/ umbre, culori gri sidefii, lumini ocru verzui,/ forme neregulate, milimetric descompuse/ de luni până luni.//(…)peste toate acelaşi Iisus Hristos/ dăruit până la Răstignire,/ caută însângerat rarele mărgăritare/ prin containerele lumii moderne.” (de luni până luni, p. 50). Caută şi El, Mântuitorul însuşi, precum poeta sau poetul îşi caută, de luni până luni, inspiraţia, menirea, talanţii.
Între viaţa de acum şi Viaţa de apoi mai există ceva: cea dependentă de monitor, având Facebook ca punct apoteotic. Până la un punct, totuşi. Un punct care glisează în sus, în jos.
Senkiu fo yo frenship, de Macrina Lazăr, col. Qpoem, Editura Paralela 45, 2016, 72 p.
Aplicat asupra cuvintelor şi chiar asupra cifrelor, spiritul ludic al poetei dă o notă zglobie unui real/virtual de factură dramatică – fie că este vorba de „scenetele de cotidian”, fie de „decupajele domestice”, cum le numeşte Al. Cistelecan: „mi-a spus-o chiar ea, ai semnat/1. pentru prelungirea somnului şi prescurtarea nopţii/ pui sare-n mămăligă/deschide gura pentru/ precupeţirea dinţilor sfărâmaţi/ în visele tale/cu petale ce anunţă ovulaţia ca o/ furtună de sânge// 2. pentru a scrie frumos/ adună documente de arhivă/ versuri prinse-n părul unui arcuş/ tras pe doi cai frumoşi priponiţi/ în curtea cu câini a lui Crist/reper ce s-a defectat în această ţară a vacii nebune// 3. fă un selfie la Delfi/ la Dom la Riga/împlinirea viselor de-o viaţă pe butuci/ de zâmbet, cu unghiile-n snopii de flori/ pe subsiori mimând paşi de dans/ ca un elefant în călduri scrijelit/ cu trompa crescută la zoo// 4. informează despre venirea regelui/liderul dragostei din cântecul trompelor uterine// 5. deschide pieptul cu suliţa armura prăfuită a gloriei/ pe îngusta fâşie a câmpiilor elizee trucate/ca finalul aplauzelor.” (123 elefanţi, p. 17).
Cântece ţigăneşti. Romané ghilea. Gypsy Songs, de Barbu Constantinescu, Editura Muzeul Literaturii Române, 2016, 625 p.
O lucrare filologică în premieră – arheologie sadea, prin piese de rezistenţă, una şi una, cu notaţii muzicale! Carte trilingvă, precum spune şi titlul. Viorel Cosma face, în prefaţă, o panoramare a acestor piese: „În cele 75 de cântece în limba romani, publicate de Barbu Constantinescu în 1878, indiferent că este cântec lăieşesc sau ursăresc, cântec tismănăresc sau cântec ţigănesc nemţesc, până şi acele cântece de «netot» sau «netoteşti», toate se clădesc pe sărăcia vieţii ţigăneşti şi pe suferinţele din puşcării, se exprimă prin bătăi şi răzbunare, prin înjunghieri şi tăieri cu toporul, toate alternate cu emoţionante clipe de dragoste romantică, pasională şi dramatică, petrecute în cârciumi şi bodegi, prin cumpărări de virgine şi dese escapade cu văduve dornice de aventură. Există în aceste «cântece de lume» o întreagă literatură de dragoste, de suferinţă, de apăsare, dar şi de fericire, pe cât de colorată, de vie, de reală, pe atât de atrăgătoare prin spontaneitate şi sinceritate.”
Ediţie critică, traducere în limba engleză, introducere, tabel cronologic, index şi bibliografie de Julieta Rotaru. Volumul conţine 14 pagini de ilustraţii, majoritatea aparţinând Bibliotecii Academiei.