POVESTE CU PISICI

Într-o bună dimineaţă, când bătrâna Florica se trezi în patul ei, după o noapte de vise zbuciumate, se pomeni că aude, în urechea dreaptă, un tors dulce de pisică. Se ridică greoi şi cercetă toată casa, căci, deşi nu avea vreun animal, uşa care dădea spre curtea interioară avea o spărtură prin care, pe vremea când bărbatul Floricăi mai trăia, intra şi ieşea pisica familiei, acum de mult oale şi ulcele. Nu găsi, însă, niciun suflet ascuns prin cotloanele casei vechi. Cu toate acestea, torsul se auzea în continuare când şi când. Ascultând mai atent, Florica îşi dădu seama că sursa zgomotului nu poate fi decât propria ureche.
„Cum o fi ajuns motănaşul tocmai în urechea mea?”, se întrebă, căci era convinsă că pisica era un mascul tânăr. Era, oricum, de dorit un bărbat în casă. De când se prăpădise Ion, locul era pustiu, nimeni nu o vizita pe Florica şi uneori avea impresia că o să uite să vorbească. De multe ori, voise să îşi ia un suflet alături, un animal cât de neînsemnat, dar, de fiecare dată, amâna fără vreun motiv concret. Din când în când, îl mai privea pe Tom, motanul tărcat din vecini, care semăna perfect cu răposatul Miţu şi i se făcea dor de vremurile bune.
Florica îşi boteză motanul Miţu, în amintirea vechiului prieten. Se bucura că are cu cine schimba o vorbă. De obicei, îi povestea despre tizul lui, despre cât de mult îl iubise Ion şi despre familia frumoasă pe care o formau împreună. Apoi, începu să-i ceară părerea. Mai întâi, convinsă că acum trebuia să hrănească nu unul, ci două suflete, îl întreba cum îi place ciorba: cu mai multă sau mai puţină smântână, cu ţelină sau cu tarhon, cu pui sau fără.
Răspunsurile nu erau lămuritoare, aşa că Florica se înţelese cu Miţu să toarcă o dată pentru „da” şi de două ori pentru „nu”. Aşa ştia clar ce are de făcut. Mai târziu, începu să îi ceară părerea motanului în probleme mai importante: dacă să plătească apa din pensia de pe luna aceasta sau doar la pensia următoare; dacă să îşi certe vecina că atârnă hainele la uscat chiar în faţa geamurilor ei sau nu. Miţu dădea întotdeauna cele mai înţelepte răspunsuri.
Viaţa Floricăi se schimbase peste noapte. Dintr-odată, nu mai suferea de singurătate, nu mai avea gânduri negre şi, uneori, ascultând răspunsurile motanului, chiar râdea.
Într-o noapte, chinuită de sete, Florica se ridică din pat şi vru să se ducă la bucătărie, să bea un pahar cu apă. Pentru că uită să aprindă becul, se împiedică de un pliu al covorului şi căzu. Primul gând al ei fu că zdruncinătura îi făcuse rău lui Miţu, că motanul murise sau îşi luase tălpăşiţa spre urechea altcuiva. Abia apoi simţi o durere îngrozitoare în piciorul stâng. Cu chiu, cu vai se ridică şi se târî până în pat. Odată ce îşi puse capul pe pernă, auzi torsul familiar în urechea dreaptă şi se linişti.
Durerea din picior se amplifică de la o oră la alta. Florica îi ceru părerea lui Miţu: avea rost să cheme salvarea sau nu? Dar Miţu torcea liniştit: nu era cazul ca bătrâna să se impacienteze. Timpul le va rezolva pe toate. După o zi şi o noapte, piciorul Floricăi căpătase o culoare neagră, vânătă. Acum, nici să vrea să cheme medicii nu ar mai fi putut, căci puterile o lăsaseră cu totul. Dar ea nu voia să-i cheme. Ochii îi lăcrămau şi din când în când îşi pierdea cunoştinţa sau aţipea; și atunci, îi visa pe Miţu şi pe Ion al ei, la fel de tânăr ca în urmă cu 12 ani, când se prăpădise. Nu îi părea rău că va muri, ştia că odată şi odată tot îi va sosi vremea, dar suferea pentru Miţu, căci el era tânăr şi avea toată viaţa înainte. Nu ştia cum o să poată el trăi în urechea unei moarte, fără ca nimeni să aibă grijă de el, fără să aibă cu cine schimba o vorbă.
Apoi, dintr-o dată, simţi o greutate pe umăr şi deschise ochii. Cu privirea împăienjenită văzu cum Miţu cobora din pat şi o lua agale spre uşă. Scoase un miorlăit şi ieşi în curte.
Pe urmă Florica nu mai auzi nimic.