Cristian Fulaș (n. 1978) a reușit, într-o perioadă scurtă de timp, să atragă atenția publicului și, mai ales, a criticilor. După publicarea Jurnalului de debutant (Editura Tracus Arte, 2015), unde adună o serie de reflecții despre toate mecanismele care intră în componența literaturii (editori, edituri etc.), autorul se lansează pe piața literară din România cu primul roman care anunță o viitoare trilogie: Fîșii de rușine (Editura Vinea-Gestalt Books, București, 2015). Cu o structură captivantă, care presupune îmbinarea mai multor stiluri, textul propune un periplu prin lumea strîmtorată a unui alcoolic și tentativele lui de a se (re)integra în ordinea naturală a lucrurilor. Aceeași atmosferă este continuată și în partea a doua – După plîns (Casa de Editură Max Blecher & Gestalt Books, București, 2016) – unde ies în evidență atît latura hibridă a scriiturii, cît și noile încercări de autocunoaștere ale protagonistului.
Scrise la persoana I, în centrul narațiunilor, așadar, se află conștiința unui filolog care nu cunoaște altă lume decît aceea oferită de alcool și droguri. Dar în acest punct se impune o clarificare: cititorul se confruntă în cazul de față cu un discurs care trimite la conceptul de autenticitate, iar prima întrebare la care este nevoit să răspundă are în vedere relația dintre eul biografic și cel artistic. Cunoscător al acestor elemente de construcție narativă, Cristian Fulaș – cu studii în cîmpul teoriei literare – afirmă într-un interviu că nu se indentifică (complet) „eroul” fără nume din cele două lucrări de ficțiune cu scriitorul real. Desigur, există asemănări, dar, așa cum bine susține Tianov într-un studiu despre dubletul viață-operă, acolo unde existența intră în literatură, devine fapt literar și trebuie tratat ca atare. Altfel spus, biografia devine, în acest caz, irelevantă, iar interesul autorului este de a oferi o perspectivă aparte asupra unui tip de umanitate care încearcă să străbată lumea înconjurătoare într-o manieră proprie, lipsită de prejudecăți.
Chiar din primele pagini, cititorul este invitat să pătrundă în culisele unui individ aflat la limita normalității. Înzestrat intelectual și cu un bagaj cultural pe măsură, instanța ficțională din Fîșii de rușine se autoanalizează pe tot parcursul romanului, investingîndu-și „derapajele” de zi cu zi, iar ceea ce ajută la realizarea unei ambianțe apăsătoare și plină de dramatism este notația crudă și realistă a prozatorului. Iată, spre ilustrare, cîteva pasaje din paragraful care deschide volumul din 2015: „Tremur. Fiecare fibră din corpul meu tremură, dar mai ales mîinile astea pe care nu le pot controla. […]. Unde am fost aseară? Cînd am ajuns aici? Ușa o fi închisă? Unde e telefonul?” (p. 9).
Fragmentul de mai sus înglobează modalitatea prin care naratorul își articulează discursul, iar restul romanului nu face altceva decît să accentueze starea de disperare specifică acestui tip de caracter ficțional. Dar uneori secvențele epice lineare sînt întrerupte de unele momente de maximă intensitate, iar acestea intervin atunci cînd conștiința personajului este în punctul cel mai vulnerabil. În astfel de episoade-cheie, fluxul de gînduri este accelerat, sugerînd fragilitatea eului-narant. Existența acestuia din urmă este derizorie și semnifică un tip degradant de umanitate. Din fericire, Cristian Fulaș nu cade în capcana melodramei. A se înțelege: protagonistul, deși se critică constant, nu încearcă să fugă de starea în care se complace. Din acest motiv, anturajul său este format din oameni care au puțin de pierdut. Totul este fals în atmosfera creată de aceștia, deși ei însăși reprezintă o tipologie diferită de oameni: nu sînt neapărat „crai de curtea veche postmoderni”, cum consideră unele voci critice, ci mai degrabă niste vagabonzi umili și simpli, care nu cunosc altceva decît realitatea imediată.
Haosul din existența toxicomanului este înlocuit treptat pentru a se asigura echilibrul narațiunii. Astfel, după ce conștientizează faptul că are nevoie de o schimbare, decide să se interneze – la sugestia unor persoane apropiate – într-un centru de tratament pentru a se reabilita, în speranța că așa își va putea reactualiza sinele. Aici va dobîndi o altă perspectivă asupra celor din jur și va afla că pînă atunci s-a tot scufundat într-o superficialitate cruntă, iar relevant în această privință este următorul extras: „Am descoperit uimit că, odată plecat, din lumea mea, lumea m-a uitat. Am un singur apel pierdut în telefon, în prima zi; apoi nu m-a sunat nimeni. Dacă aș muri, chiar nu ar veni nimeni la mine la înmormîntare?” (p. 86). Această etapă intermediară acoperă o mare parte din primul text, dar, inevitabil, va pleca și din acest centru, după un alt episod în care unica posibilitate de a înfrunta realitatea este starea de bine oferită de alcool. Urmează apoi un sevraj teribil, surprins într-o serie de episoade bine realizate de condeiul sigur al autorului…
„Străinul” lui Fulaș respinge ideea de normalitate, pentru că, totuși, cine poate defini concret acest concept? Psihologii mereu au observat caracterele deviante, anormale și au încercat să delimiteze un tipar, dar realitatea este percepută și asimilată diferit de la om la om și tocmai această „dilemă” este mereu dezbătută de alcoolic. Comentatorii de pînă acum au discutat despre tema ratării, care, fără doar și poate, este reprezentată cu succes în Fîșii de rușine. Ratarea este înfățișată în tușe puternice și amintește, pe alocuri, de gazetarul lui Hamsun din Foamea. În ambele texte descoperim ființe umane aflate la periferia societății: atît Fulaș, cît și creatorul Ultimului capitol nu și-au lăsat caracterele să alunece în zona patetismului. Din contra: cei doi nefericiți fictivi se remarcă prin atracția lor spre autoanihilare și prin tendința de respingere automată a oricărei mostre de compătimire din partea celorlalți. Mai mult decît atît, protagonistul din volumul de față este îngrozit de faptul că poate provoaca mila cuiva și astfel atingem o altă dimensiune majoră a romanului. Personajul narator realizează o autentică filozofie a rușinii, aspect care are în centru propria imagine în lume. Rușinea este un impuls de autoperfecționare și autoflagelare, o formă de libertate impusă care are ca obiectiv păstrarea adevăratului Eu: „Rușinea însăși este o intrare în interiorul sinelui. Este afectul jignirii, al înfrîngerii, al abaterii, al inferiorității și al alienării. Rușinea este resimțită ca o neliniște interioară, ca o stare de rău a sufletului. Este cea mai amară experimentare a sinelui către sine, fie că este resimțită în umilința lașității, fie în simțul eșecului de a gestiona o provocare” (p. 105).
Singurătatea, realizarea faptului că s-a ratat ca om sînt frămîntările interioare care ies mereu la suprafață, gînduri care obsedează conștiința personajului. De aici și frustrarea care provine din faptul că ceilalți îl privesc ca pe un neajutorat. Vorbim aici de un adevărat proces de sondare a propriului psihic prin intermediul unor elemente care intră permanent în conflict: așteptările celorlalte figuri epice de la el vs. propriile concepții și aspirații. Dar nu „imaginea publică” îl interesează. Nu jocurile societății îl preocupă, ci propria opinie despre sine. „Dar mie îmi e rușine în fața mea, eu fiind mult mai important decît ei după părerea mea”, notează într-un moment de maximă luciditate naratorul. Starea de rușine nu numai că l-a izolat de ceilalți, dizolvîndu-se în mizerie, ci l-a condus și la crearea unui anume ritm interior: „mai mult ca prezentul”. Acest timp particular este „o stare continuă de indecizie, de întrebări fără răspunsuri și de cereri soldate cu refuzuri. Timpul ăsta al meu mă amuză și mă enervează în același timp, dar e al meu și am decis să-l păstrez deocamdată” (p. 118). În alte cuvinte, toxicomanul își construiește treptat o modalitate indepedentă de a înregistra realitatea. Rușinea provocată de „privirea” familiei este apăsătoare și sufocantă, iar acest mai mult ca prezentul poate semnifica și un spațiu compensativ, unde dependentul de alcool se poate refugia oricînd…
Romanul este uneori întrerupt de cîteva fragmente, „pagini” din viitoarea carte a personajului. A se vedea, de pildă, pasajul în care dependența este „teoretizată”. Datorită acestor „pauze” în firul narativ central, Fulaș trece dincolo de latura strict evenimențială și asamblează o narațiune pluristratificată, aspect compozițional care va reveni mai pregnant în partea a doua a trilogiei, După plîns. Totodată, reapare uneori și tema creației, arta scrisului. Pe o poziție similară cu Franz Kafka, scrisul este privit ca o exorcizare a sinelui, ca o posibilitate de a ieși din „interior”, mai ales atunci cînd realizează faptul că retragerea din lume nu a fost cea mai bună decizie…
Pe coperta a patra, Cosmin Perța afirmă – dramatizînd – că după parcurgerea Fîșiilor de rușine l-a cuprins o stare de rău, un fel de leșin provocat de un sentiment de angoasă profundă. Sigur, volumul iese, fără îndoială, din tiparul prozei contemporane, un experiment veritabil, comparabil, din acest punct de vedere, printre altele, cu Noua educație sentimentală, romanul de debut al universitarului Constantin Pricop, dar, dragă cititorule, stai liniștit: scriitura lui Fulaș nu provoacă crize de identitate și nici atacuri de panică, așa cum lasă impresia unii…
*
Următorul volum din trilogie – După plîns – continuă povestea naratorului alcoolic. Acceptînd propunerea de a pleca din acel centru de reabilitare, decide acum să încerce o altă formă de evadare și din acest motiv se retrage într-o casă în munți, unde are posibilitatea să-și realizeze un proiect personal: redactarea unei cărți care să-l reprezinte. Stilul nu s-a schimbat, dar, în schimb, se poate observa un interes sporit pentru arhitectura scenelor epice. Construcția romanului este fundamentală în viziunea lui Cristian Fulaș. Este o formă de a evada din monotonie, susține într-un interviu, iar acestă carte este o dovadă cît se poate de clară. Astfel, textul nu este bazat doar pe story, ci mai savuros este modul de reprezentare a chinului existențial prin care trece protagonistul, mecanismele care asigură tensiunea, iar fragmentele inserate abil în discursul narativ vin în completarea scenariului propus de scriitor…
Căutarea de sine este o luptă autentică, care macină gîndurile personajului principal. Singurătatea l-a zdrobit, iar fenomenul de introspecție nu întîrzie să apară nici în această carte: „Sînt un dependent în recuperare, îmi spune o voce dinăuntrul meu. Și asta e o parte a destinului meu, să fiu singur pînă ce nu voi mai fi singur, fără scop și fără un drum de urmat către acel scop, la infinit” (p. 30). Dar există întotdeauna o cale de salvare, o „evadare din halucinoza realității” (p. 121), iar alcoolicul lui Fulaș o descoperă în… scris. Deși sentimentul propriei inutilități revine obsesiv, în După plîns capătă valențe mult mai accentuate. Dacă viața lui pînă în acest moment a fost doar o continuă dizolvare a sinelui, realizează în liniștea cabanei din zona muntoasă că „misiunea” lui actuală este „căutarea sufletului”. Tocmai aici arta, creația dobîndesc o funcție importantă în cadrul romanului. Cartea-poliedru este o metaforă a unei încercări de autoanaliză. Despicîndu-și viața descoperă cu stupoare că nu a realizat absolut nimic: din dorința de a trăi fără „constrîngeri” s-a ratat ca om, iar volumul literar pe care vrea să-l realizeze este un fel de testament, o prelungire a propriei existențe limitate…
Tehnica fragmentului vine să dezvolte această atitudine estetică. Astfel, pentru a descifra resorturile din spatele firii lui zbuciumate, protagonistul alege să se „disece”, punîndu-se în oglindă, prin intermediul unui caracter inventat: Cerșetorul (rușinos). Acesta din urmă povestește universul „Marginalului” și soarta „Cărții”, dimensiuni de prim rang în geometria textului. Toate aceste coordonate se îmbină armonios, echilibrat în ceea ce pare a fi o terapie prin intermediul ficțiunii. Literatura devine acum o confesiune lăuntrică, o șansă de a exprima în scris ceea ce nu poate împărtăși cu nimeni: „Îmi fac din carte un tovarăș, cel mai bun prieten; spun acolo ce mă doare, spun adevărul și fac din pagini oglinzi – prisme ciudate care, din fîșii de imagini uneori aburite, vor recompune imaginea așa cum a fost ea odată. […]. O formă de gîndire text, o formă de texterapie, cea mai sinceră carte scrisă vreodată. De la mine la mine, de la neom la om. O carte ca un parcurs, ca un destin” (p. 266). În fond, vorbim de o reprezentare a identității prin (auto)ironie, sarcasm, elemente care amintesc de scrierile lui Iuri Mamleev și Sorokin, mai ales prin amplificarea stărilor limită…
Dar După plîns este alcătuit și din alte episoade fulminante. Există, de pildă, o secvență în care povestirea este din nou întreruptă de o neașteptată schimbare de perspectivă, un coșmar în care gîndurile personajului principal sînt acompaniate de discursul mustrător al tatălui. Stilul indirect liber ajută la construirea unei atmosfere halucinante, în care ratarea naratorului este din nou subliniată. Probabil că scena cea mai intensă o are în prim plan pe mama celui care narează: aflată pe patul de moarte, ea este surprinsă într-un delir veritabil, iar reacția alcoolicului este cît se poate de veritabilă. Prozatorul, accelerînd ritmul scriiturii, surprinde pe fugă tot hăul din sufletul protagonistului, reacție tulburătoare orchestratră de mîna abilă a scriitorului: „[…], unde e băiatul meu, mai vreau să-l văd o dată, domnu’ doctor să nu mă lăsați să mor pînă nu vine, ea zîmbește cald, aproape frumos, s-a îmbujorat de la atîta strigat, eu alunec lîngă perete, îmi iau capul în mîini, aprind o țigară, asistenta dă din umeri și deschide geamul […], nu se poate trăi așa, ASTA NU E VIAȚĂ, AM AVUT DREPTATE, ASTA NU E VIAȚĂ, ASTA NU E VIAȚĂ“ (pp. 241-241, subl. aparține autorului, C. F).
Cristian Fulaș are un mare merit. Așa cum susține O. Nimigean, creatorul Fîșiilor de rușine și al volumului După plîns abandonează total temele veșnic prezente în proza contemporană: comunismul, securitatea ș.a.m.d. Deși temele amintesc, spre exemplu, de A Scanner Darkly, publicat de Philp K. Dick, literatura scriitorului în cauză este, fără doar și poate, provocatoare, actuală și pentru a o „rezuma” cît mai fidel, utilă – pare a fi una din definițiile celebrului David Foster Wallace: fiction’s about what it is to be a fucking human being…
Cristian Fulaș, Fîșii de rușine, Gestalt Books-Vinea, București, 2015;
După plîns, Casa de Editură Max Blecher-Gestalt Books, București, 2016