poezia în tramvaiul 26
am văzut-o cum transpiră abundent în tramvaiul 26
strivită între sacoşe cu murături
Always Coca – Cola cheeseburger cu mult ketchup
ziare dostoievski pizza cu ceapă şi măsline cizme varză de bruxelles
parfum L’Orčal Paris
a coborât
în piaţa matache cu ciorapii deşiraţi – uzi deja cu urme de spermă
motorină coniac napoleon contrafăcut
„iubiţii mei fii – zice – admirabili sublimi făcuţi prin corespondenţă la RL
scociorăsc
cu graţie în pubelele de la biblioteca oraşului
după biografii fără pete
scrobite
împănate cu naftalină
bune pe orice vreme”
şi ea citeşte în ăst timp
pe nerăsuflate reviste de cultură pentru filosofii buricului
hustler playboy ţâţe fufa prostituţia viagra săracului
atac la persoană
şi umflă sacul
cu minciunelele dulci cu cacadelele cacademiei
de anul trecut şi de antărţ
şi ea ciripeşte veselă de atâta trăscău
arii din opere
mai trece un vânt prin teii în floare
şi scutură volănaşele cu pulpe dolofane made in rembrant
lasă vederii
puful auriu – muzical după buget – ras tuns frezat
o vezi
spune-mi drept o vezi
e madmoiselle poesia ticăloasa de antărţ
gravă şi gravidă de atâta intelect şi atâta visare
la ore fixe şi
pe bani buni
gureşă cu trombon şi fluerici
cu ochii vineţi de turţ şi desfrâu
mama răniţilor moaşa-codoaşa atâtor poeţi cu tricolor
dar nu-i ea
nu-i fiinţa de fum auriu şi zăpadă celestă şi flacără
pe care am visat-o
în atâtea nopţi şi zile de tristeţe grea şi disperare
nu-i fiinţa care m-a luat de mână şi m-a trecut strada
când am fost orb cu totul
şi m-a ridicat din noroi şi scârnă şi m-a curăţat de urât
şi în bistroul La dolce vita m-a drogat
cu sânge nou şi lumină nouă
spune-mi drept
o vezi
crezi că e grăsana aceea cu rochie cu sclipici cu urme de ruj şi ceapă
baletând prin Cişmigiu
prin Crângaşi ca un fulg de zăpadă
– cu ochii mari şi minunaţi –
cu sânii fleşcăiţi cu buze răsfrânte ca lipitorile
şi totuşi
ai stat la masă cu ea şi ai băut gin şi te-ai ambetat absolut
te-ai ridicat 30 cm de la pământ ai plutit printre castanii din Cişmigiu
te-ai jucat cu puţa ei în ţărână în elementară şi-n gimnaziu
i-ai încredinţat scrisorile de dragoste secretele nopţilor fără somn
ai lăsat să-ţi muşte sfârcul urechii
mică vicioasă
îţi voi injecta poezie în sânge
creşte pe tăcute
nevăzut
în mine
şi nu ştiu pentru ce şi nu ştiu ce chip o să aibă ce nume
îmi surpă cămările în care am ascuns
şoapta de dragoste dintr-o dimineaţă cu nervi
durerea tristă din minte
mica vicioasă
„sunteţi mai norocoşi decât mine dacă i-aţi trântit
uşa în nas
acestei lumi- zice-
eu vin să vă fac treburile murdare
voi spăla smogul şi mâzga din case din inimi
voi cauteriza răni de topor de cuvinte de dragoste
voi desfunda minţile
voi aduce ninsoarea caustică să ascundă urâtul să-l
ardă”
apoi mi-a telefonat dintr-un bistrou de pe autostradă
când luna
se tăvălea în praful drumului cu beţivii şi târfele
excitată la culme
da da
îl voi aduna şi acum ca de fiecare dată din bistroul păduchios
„dar cum poţi trăi numai cu poezie-
priveşte-ţi
visele făcute zob
poemele cu maţele scoase afară
aruncate în malaxor laolaltă cu mâncarea acrită
cu aripile de carton ale celor care s-au aruncat de la etaj
astă noapte
priveşte-ţi
contemporanii făcând sluj pentru prezervative şi coca cola
emoţii conservate în formol
sex şi trăscău
eşti un produs al hazardului
un mărunt şi trecător eveniment biologic
îmbolnăvit de poezie
comment t’appelle tu kak tebia zavut what’s your name
cruci şi dumnezei şi electrificaţia cui te-a făcut
răspunde
răspunde
TE ROG”
dar îi văd făptura de lumină şi carne vânătă şi zgârciuri
cu ombilicul sângerând
încă
legat de inima mea
de creierul meu
ar trebui
bisturie şi ace ferăstraie şi şfac
să-şi ia viaţa pe cont propriu
dar acum
te va prinde
cititorule
te va prinde şi îţi va injecta
măcar pentru o viaţă pentru o zi
POEZIE ÎN SÂNGE
şi „vei fi al meu pentru totdeauna”
acum se strecoară
afară din mine din casa mea şi se pierde
printre copaci
te pândeşte
şi
TE VA PRINDE
cu bagajul făcut pentru ruleta rusească
prin gările unde nimeni nu coboară nimeni nu urcă
şi e întotdeauna târziu
prin casele cu aerul deja pietrificat în care nu se mai poate intra
şi nimicul macină şi înghite
fără odihnă
vieţile cărămizile porumbeii din piaţa publică florile de prun
cauţi ceva încă fără chip fără nume –
poate fiinţa ta secretată celulă cu celulă în nopţile foarte reci
de luna în fierbere
poate un text în durerile facerii când e doar o literă pe o foaie albă –
ezitare între hăuri şi lumina lină de seară
poate vocile între care ai ucis liniştea casei
scotoceşti
prin odăile cu pereţi ţepoşi care tot coboară şi te înţeapă
în inimă
cu spinul muiat în mult întuneric
după vieţile oţetite de prea multă visare şi plictis şi boală şi fiere
după vieţile dulci-amărui făcute zob
de geamătul peste măsură de îndurat al unui bătrân
care nu poate
nici trăi nici muri în copilul de ieri
după urletul imprimat în ceară
al primei prăbuşiri în abisul lui NU
după umbra verzuie a unui apus care nu mai sfârşeşte
şi
stă
agăţat de firişorul de sânge din colţul gurii
dar intersecţia unui ţipăt de lăstun cu uruitul maşinăriilor de copiat vise
multiplică durerea de a fi
şi răceala de pe foaia de scris şi albul nemilos
multiplică
petele de sânge şi plânsul în sughiţuri – al tuturor şi al nimănui –
undeva
în afara lumii
amână sfârşitul
şi tu – da da – care ai putea fi şi tu şi tu şi tu
îţi strecori otravă în ceasurile prea lungi de la 5 d.a.
în poezelele de turtă dulce pentru inimi de turtă dulce
şi ţu îţi vinzi la preţ fix idealurile devalorizate
şi anii fără istorie personală
fără pic
de bucurie sau extaz sau ură
oricui le vrea şi ţie însuţi
iar şi iar
până la uitarea de sine şi destrămarea de sine
dar nimeni nu le vrea
nici mica vicioasă poezia –
ea te vrea
ras tuns frezat cu bagajul făcut pentru o mie şi una de vieţi
de câştigat la ruleta rusească
dar ce vei face cu absintul din paradisul lui Poe
când mica vicioasă poezia
îţi cere fiinţa tot sufletu-ţi vrea
ce vei face cu omuleţii de paie şi pâslă şi cauciuc şi sfoară care se nasc
unul din altul la nesfârşit
cu orizontul
lipit de frunte şi de stomac sub formă de cercuri de fier
şi de fiere
ce vei face cu textele care mint cu textele care îţi înghit lacome
zilele
şi-ţi lasă doar zgura şi smogul şi urletul de neputinţă
între ziduri
cu sintaxa în implozie
cu sertarele goale din minţile şi visele lor
ce vei pune
peste cadavrul trist şi gol al zeului pe care l-am omorât şi i-am ocupat tâlhăreşte
iubirea
dar lumea asta e din paie şi cârpe şi cauciuc – îţi spui –
ca şi omuleţii ca păsările ca florile ca visele ca inimile noastre
în zadar picură
din cerul apropiat
sângele lui Iisus
îmi mai rămăseseră 5 fiole de morfină
îmi mai rămăseseră 5 fiole de morfină
ca să trec
şi de primăvara asta cu gheaţă şi sârmă ghimpată care îmi curge prin vine
şi
de linia ruptă dintre mine şi tine
ca să trec de
spaima că nu sunt nici măcar
o virgulă
în textul ăsta încâlcit care e viaţa mea fără trecut fără viitor
ca să trec de
primăvara scăpată din lesă
pe străzile nenorocirii ’
îmi mai rămăseseră 5 fiole de morfină – zice –
ca să trec de zidul
din ochii tăi şi
să văd marea de gheaţă în care-i prins sufletul pătat de negru
ca să trec
de sârma ghimpată care îmi strânge fruntea
când sângeră indiferentă luna peste tufa de iasomie »
şi el îmi spune
că nu-i decât ceea ce se vede acum că nu are trecut nu are vise nici viitor
şi-n tot acest timp
îngerul cu colţi de argint adună cu mătura şi faraşul umbra florilor de mai
şi zăpada făpturii unui poet lovit de tristeţe chiar pe trecerea de pietoni
pentru ceaiul de la ora 5
şi repetă bolborosind lecţia de imersiune în infranegru
în secolul XXI
dar eu ştiu că florile şi mâna ta şi luna pusă la naflalină
nu mai lasă umbră
şi pe faţa ta
nu bucuria se naşte
ci altceva neînchipuit de rece şi străin
şi e lut
şi tăcere
dar dacă e plămadă de praf stelar din care focul încă nu s-a stins
şi ai putea fi făcut din nou
după alt text după alt cântec-descântec
copilul depărtărilor
care se joacă pe malul mării
cu zmeii de hârtie
«lăsaţi copiii să vină la mine !» se aude pe străzile pierzaniei
în sufletele care nu se pot rupe din gloduri şi fumegă
- dar eu am ucis copilul din mine şi copilul ascuns în ziua de ieri
în copacul inexistent din faţa porţii
şi l-am alungat cu pietre -zice- pe pustia neagră
printre maşinăriile dereglate din montagne russe
şi l-am lăsat să zacă pe sacul ud din faţa uşii
în noaptea de sticlă pisată şi oţet
în noaptea dintre animal si om
şi i-am tăiat aripile cu foarfeca tocmai când se ridicase trei palme deasupra pământului
l-am minţit că orizontul e la căpătul patului de fier
că patul de fier e o pajişte ruptă din paradis
că paradisul e un pat de fier în care poţi să zaci până la dispariţie
când toţi şi toate te-au părăsit
l-am minţit
că marea e în oglinzile zidite-n pereţi
că realitatea
este o nucă tare
din care stă să se nască wonderland-ul tău şi al lui Alice
dar nu se naşte – nu-i aşa –
şi năvăleşte din vis albastrul vânăt dintre stele care-i chiar albastrul vânăt dintre stele
dur şi îngheaţat
dar eu ştiu că există un băiat care se joacă pe malul mării
cu zmeul de hârtie radioactivă
cu zmeul-tată
cu zmeul-moarte
cu zmeul Aleph care e în toţi şi în nimeni
în care toţi şi toate sunt nimeni şi nimic
şi nu poate trece peste linia asta
dar încerc să mă smulg din gloduri –zice – tu doar lasă cheile pe masă
am nevoie de realitate am nevoie de timp
de mine însumi
dar ea este dintotdeauna în AND-ul tău
cinci paşi de dans cu mica vicioasă poezia spre infranegru
pasul 1
şi ea
mica vicioasă poezia
e îmbufnată
se hlizeşte pe străzi fără sine ambetată de absinturi şi minciunele
îşi scuipă în sân când îşi vede
chipul
în apele tristeţii de după-amiază
deja desfigurat deja străin
îşi dă foc literelor de carne şi sânge îşi dă foc
sunetelor căzute-n delir
nervilor traşi pe roata norocului
din înserarea neobişnuit de rece
ah
în joacă
îşi moaie degetul în acidul sulfuric al lunii în descreştere
în ochii mielului în sângerare continuă din praful drumului
îşi scrie –
prefăcuta –
epitaful pe rouă pe oglinzi oarbe în inimile nou-născuţilor
şi apoi
îşi strânge plasele în care ai căzut şi tu şi tu şi voi
tot mai puţini tot mai însinguraţi şi vulnerabili
îţi scrie bileţele indecente ţie
cititorule
orbule
întunecatule
poate că aşa o vei băga în seamă o vei primi
sub cortul tău
în povestea ta fără sare şi piper
pasul 2
şi ea
mica vicioasă
îşi arată ca stricatele sânii lăsati pe tejgheaua cu bănuţi unsuroşi
poate că aşa
îţi va stârni pofta de a te regăsi de a te recuceri
de a-i face din nou ochi dulci
de a-i găsi din nou un loc în viaţa ta –
dar ea este dintotdeauna în ADN-ul tău şi nu poate fi
ucisă
şi nu poate fi uitată cu adevărat
niciodată –
şi ea
mica vicioasă –
Lolita răzbunărilor din dimineţile pierdute –
îşi arată dinţii cariaţi de atâtea cacadele
cu
care
au tot îndopat-o
poeţii nimicului cu scârlionţ buni pe orice vreme şi la orice
printre trandafirii opăriţi de alcool
când dă să articuleze
o odă pentru două păhăruţe de turţ psihedelic
pentru un petec de zăpadă în Place Pigalle
pentru un imperiu de linişte în vârful seringii cu ecstasy
pasul 3
şi ea
sărăcuţa
mica vicioasă poezia
îşi scrie cu unghiile deja rupte şi îndoliate
cu minţile pierdute –
prefăcuta –
actul de deces şi actul de renaştere-
– ah că bine îşi mai joacă rolul ticăloasa draga de ea-
«căci bobul de grâu
va trebui
mai întâi
să moară
ca să odrăslească însutit şi înmiit”
într-o altă lume o altă frumuseţe
în alte inimi şi alte minţi
dar acolo în grădină între măslinii de întuneric şi piatră vie
Iisus plângea
(ţine minte neghiobule tot mai puţin omule )
pasul 4
şi ea mica vicioasă poezia
îşi scuipă fierea în farfurioara cu îngheţată la 6 d.a.
în birtul Nevermore de pe Golgota
îşi taie venele
la bară
în bistroul strivit de fum şi vise înşelate şi vise cumpărate de la tonomat
îşi taie cu bisturiul
sufleţelul ei uitat printre primii fulgi de zăpadă
alb pe alb
singurătate pe singurătate
viaţă pe moarte
şi ea mica vicioasă poezia
doldora de ovare şi «vino-ncoa»
îşi bea lăpticul îşi bea minţile imaginile din viitorul fără trecut fără prezent
tristeţea mai grea decât o lespede
se hrăneşte cu himere
din telenovele şi ciocolată cu stricnină-
asta-i tot ce îi dai ca să-ţi producă realitate –
dar azi
e bătută în cuie în piaţa Matache
pe crucea de piatră
a tuturor celor pierduţi a celor fără ziua de mâine fără ziua de ieri
în aplauzele unor omuleţi de gumă şi vânt şi hârtie boţită
omuleţi ai nimicului
oamenii aplatizaţi din prezentul recent
«ce aş fi putut să fac când totul era deja scris să se întâmple aşa şi nu altfel»
când textul se autodevoră
şi nu mai e dragoste
şi nu mai e ziua de mâine
pentru nici unul dintre noi cei care n-am văzut
n-am auzit
n-am atins cu degetul rănile Aproapelui nostru
din noi înşine
pentru tine pentru nimeni
pasul 5
dar ea
se hrăneşte cu irizările picăturilor de ploaie pe corola de floarea-soarelui
cu albastrul vineţiu
din ochii copilului uitat pe o piatră de hotar
într-o benzinărie
“şi-l vom trăda în fiecare clipă a vieţii noastre”
«nu mă urî pentru ceea ce îţi voi spune»
«şi după ce a zis aceste vorbe,
le-a arătat mâinile şi coasta Sa»
şi-n ele încă
palpita textul ăsta plin de durere şi bucurie şi amar şi cer
şi au sărit zăvoarele care ţineau încuiată
realitatea nevăzută
«dar nimeni nu mă vrea în preajmă în aerul lui în ADN-ul lui în povestea vieţii lui»
zice mica vicioasă poezia – nici tu nu mă vrei nici el
deşi eu sunt gena supravieţuirii voastre
frumuseţea care nu vrea să moară
«şi tu te vei lepăda de mine de trei ori până a nu cânta cocoşul»
şi de pe cuie din rănile unse cu oţet din cerul de catran
se-ncheagă în dureri o durere nouă
o frumuseţe nouă
o lumină cu adevărat vie
dar nimeni nu mă vrea în preajmă – zice – şi îşi ridică braţele şi braţele se fac aripi
şi cuvintele doldora de ovare noi
crapă pe caldarâm
crapă în minte
într-o mie de alte cuvinte
pentru mielul tăiat la gât care sângeră
în iarbă de două mii de ani
şi tu nu-l vezi şi tu nu-l auzi
şi lângă el mica vicioasă poezia
aşteaptă să te trezeşti
«şi a fost o seară şi a fost o dimineaţă»
şi va mai fi o seară şi va va mai fi o dimineaţă
o lume
alte cuvinte
prea mult frig în cuvinte
sub frunzișul ars de bruma toamnei
sub cărțile pe care tu și vântul
le răsfoiți parcă în joacă
e prea multă singurătate
și sunt hăuri
și poduri rupte
sub piatra așezată de mâna lui Dumnezeu
peste ochiul
izvorului
din spatele casei
e prea multă durere
sub scrierea măruntă a unui lăstun în aerul străzii la amiază
vestind ploaia
citești de la o vreme
același text
care arde
în zvârcoliri carnea și gândurile și frunza și pământul și cerul
“duceți-vă de la mine blestemaților,
duceți-vă
în focul veșnic, pregătit pentru diavol și îngerii săi”
și dintr-o dată
stop-cadre în devălmășie cu flori de pucioasă în clocote
și grădinile înțepenite în fier
și fierea suptă odată cu laptele mamei
și geamătul copilului care se simte pierdut în păduri inexistente
și creierii striviți cu ranga iubirii de aproapele
și omul liber ținând în menghină trilul unei prigorii
și sângele
strigând din țărână după tine
și
după tine
“unde este aproapele tău”
“unde este lumea care ți-a fost încredințată”
“unde îți sunt cuvintele”
“unde îți este talantul”
“asta îți este moarte izbânda”
și devastezi interioarele fragile ale liniștii
și implori o clipă iertarea lui Dumnezeu
dar ea nu va veni
și implori
o clipă
măcar iertarea celui pe care l-ai scos din noroi și i-ai făcut loc
în inima ta
și
l-ai pus la masă
cu tine
și l-ai lăsat să umble în viitorul tău
dar nu i-ai văzut nici lațul nici briciul nici întunericul cu care te pândește
din căpătul străzii
dar ea nu va veni
e prea mult pământ murdar în sângele tău – îți spui – în visele tale
e prea mult cer
mânjit cu scârnă de cârpacii nimicului
e prea mult rău în tine
în lumea pe care ți-ai imaginat-o
în zborul tău vinovat printre lăstunii gureși din prejma ploii
e prea mult frig
prea multă prăpastie în suflet
prea mult pustiu
în cuvintele acestei rugăciuni care încă n-a pornit
care va sfârși – neagră –
în ea însăși