De pe acoperişuri
În prelungirea planetei ar mai fi o stea,
dacă aş cânta pe acoperişuri
şi
dacă după fiecare frază spusă prea repede
aş izbucni
într-un papagal multicolor.
Poveste de pe strada mea
Această iubire mă trece dincolo de Sahara
pe spatele unui crocodil secret şi blând,
mă duce în ţara
visată de fetiţa celor trei zâne cu dantele şi coifuri,
întinde poduri, sârme şi autostrăzi,
îmi povesteşte cum
peste oceane vom călători
ca peste bălţile plânsului,
vom învinge Nilul,
vom lupta cu stihiile,
vom salva bibliotecile de la incendiu.
Din fire de nisip vom face doi tigri
care vor hăitui amintirea,
îşi vor lepăda blănurile la piciorul Olimpului –
acolo ereticii ne-au zărit într-o vară.
De pe strada mea îngustă
această iubire se vede foarte mare.
Trupa mea de artificii
Girafa, Heidi şi alte fetiţe
nu şi-au mai luat zborul spre tine
pentru că în surdina de mătase a câmpului
cu grâu şi maci
am zis să mai rămân o vreme cu trupa mea de artificii,
poate asistăm la minunea îngropării plânsului,
poate vom vedea cum răsare cireşul copt,
ca să ne potolim cu el singurătatea.
Evident că mai prelung îmi este gândul la tine,
dar prins după cortină cu un inel ultim, visatul.
Când am aflat că nu-ţi mai pot trimite
triunghiuri lucioase din copilărie
m-am îndurat să beau singura picătură de ploaie
care a căzut în ultimii trei ani
peste aceste locuri.
A devenit destul de uşor să nu mai primesc scrisori
din cele mai frumoase grădini ale lumii,
oricum, în ultima vreme copilărimea din Lunca Dunării
pleca la scăldat cu sentimentul
că scrisorile noastre
erau bune de făcut pluta,
unii chiar le credeau gumă de mestecat
sau bilete de intrare la film.
Iubita cu nume de profet
Sunt Daniel,
iubita cu nume de profet,
mai frumoasă cu seminţe şi cu ierburi
decât hrănită cu multe desfătări.
Sunt alungată mereu din oraşe
pentru că tălmăcesc vise care nu plac oamenilor,
dar tu vei şti că tot ceea ce îţi voi spune
este adevărat.
Visul tău, mărite rege, este acesta:
o întâmplare te-a dus pe drumul
femeii cu seminţe,
ai primit să-i fii grădinar,
florile semănate de tine nu cunosc anotimp.
Îndrăznind să priveşti dincolo de gard
ai văzut-o într-o zi pe fata cu părul vălurit,
trecea tulburând fântânile,
planta câte-un măr la porţile sărace,
iar din nesfârşitele-i plete ieşeau când şi când sălbăticiuni.
Dar visul tău nerostit, grădinarule,
este altul şi se tâlcuieşte aşa:
vrei să fugi peste ani de sub vraja femeii cu seminţe,
după ce îi vei fi rânduit grădina,
vrei să ajungi din urmă necunoscuta,
să-i spui că numai pe ea ai iubit-o,
vrei să ajungi înainte de sfârşit
şi obosit să te întinzi lângă părul ei cât moartea.
Mărite rege-grădinar,
visul tău se tâlcuieşte aşa:
femeia cu ochii albaştri este sfânta care îţi creşte copiii,
florile de câmp sunt fecioarele zvăpăiate
ale minţii tale,
iar pletele vălurite sunt lacrimile vărsate de femeia neştiută,
care nu înţelege ploaia niciodată.
Iar eu sunt Daniel
şi am descărnat aceste seminţe de vis
într-o seară de nisan,
am aruncat înţelesuri în grădina părăginită
la picioarele tale,
sub ochii tăi nedormiţi de un veac,
de dorul pădurii în care întrevezi dragostea şi moartea
cum stau la taifas.
Femeia cu palma oglindă
Femeia cu palma oglindă
stă vara pe treptele unei patiserii centrale din Bucureşti,
se uită la linia vieţii şi trage de colţul gurii în jos, în sus,
vede o întâmplare frumoasă, zâmbeşte,
cu ochiul stâng face semnul ei special,
în miezul zilei îşi scoate păianjenii din ochiul drept,
îi aşază în tabachera de aramă,
îi va dărui vecinei, are o fetiţă dulce care merită un cadou,
întinde o cută a obrazului ca pe cearşaful ei din casa
cu mulţi copii,
bărbatul i-a plecat demult,
de asta are ea părul oţelit,
îl mângâie cu un capac de bere,
trebuie să se facă frumoasă măcar pentru câinele Ringo,
trebuie să mai adune şi nişte bani în cutia de plastic,
dar nu asta contează acum,
în palma oglindă vede animalele
care îi traversează fruntea,
sunt noi,
„cu ce ocazie pe la mine?” –
dar ele nu răspund, au drumul lor precis,
intră în creier,
îi amintesc că nu are pe nimeni
sau că e rudă cu tot oraşul,
cu pământul întreg,
fericiţi cei ce plâng.
Şi-a amintit: asta caută în palmă,
locul pe unde curgeau altădată florile,
lacrimile, cum le spune de când nu mai vin
la întâlnire,
şi doar s-a îmbrăcat frumuşel astăzi,
s-a pieptănat,
e pregătită de-a binelea,
pândeşte venirea lor,
dar au plecat cu toţii –
unii la cimitir, alţii numai în Spania.
Evă rătăcitoare
Pentru tine
o să-mi las părul lung
până la gleznele zornăitoare.
După asta o să mă recunoşti
şi după rugăciunile îngropate la rădăcina măceşilor.
Lângă tine voi fi demodată,
îţi voi naşte copii de bronz,
de aur,
de platină,
ei se vor strădui şi vor deveni sfinţi,
ne vor ridica şi pe noi din această vale
unde visăm să ne regăsim într-o zi:
două păpuşi de lut roşu
care se iubesc de la facerea lumii.
Pasărea cu cioc galben
De când, de când,
sunt pofta neamului ei flămând…
Ea, care din zbor îşi hrăneşte puii cu fărâme din mine,
eu, care fără un cuvânt, fără un semn…
Ea, care mă jefuieşte de maci şi de crini,
eu, fără pruni înfloriţi, fără seminţe în palme înainte de a le pune în pământ.
Ea, care-mi sparge ulcioarele, lăsându-mi grădinile pietroase.
Dar ce fluture!
Bucăţi din mine se înalţă
ca prapurii în vremea înmormântărilor,
iar pasărea cu cioc galben
îmi fură mereu de sub coastă amintiri…
Până când, turtă dulce mă laşi
pentru stoluri,
până când sternul
să mângâie goluri?
Dar
Îţi dăruiesc venele mele transparente,
varsă-ţi viaţa în ele.
Zai zai
Frumoasă scrisoare,
dar trebuie să ne despărţim.
Este o cale prea lungă între ultima remuşcare
şi viitorul imaginat de noi.
Înţeleg atât de bine drumul spre supradoză
al lui Joe Dassin
zai zai
numai el a rămas să înşire fericit
sentimentele pe sârme de telegraf,
hei, la tine plouă mereu,
iar partea mea de lume sucombă în arşiţă şi praf –
ca să rămânem împreună
ar trebui să-mi promiţi un continent de maimuţe
reuşind caligrafii celeste.
Iar oamenii
Aş mai vrea o trecere spre dimineaţă cu tine
şi să te numesc
între muritori stăpân.
Apoi câteva zile de miere sălbatică,
ochii ne-ar rămâne fără contur
în după-amiezele neştiute de contabili,
am hoinări prin mahalale,
am arunca bani vechi în curţile
cu bătrânei fericiţi bând ceaiuri între ierburi dulcege.
Aş mai cere o vară cu tine printre alge,
să port sandale sărate din care cărăbuşii ar vrea să muşte,
să povestim istorii incredibile,
să ne rezemăm capetele de maluri şubrede,
iar oamenii
să ne creadă coborâtori pe sub apele lumii,
gata să aducem fericirea pe unde trecem.
Argint moale
Dacă inima mea ar fi de carne,
ţi-aş cere să vii cu uneltele potrivite s-o scobeşti,
să-i arunci conţinutul şi să te aşezi acolo,
ai fi un piercing nevăzut,
dureros numai când suntem singuri,
ai trimite ceva nedefinit prin artere
care s-ar întoarce în stropi doldora de fericire –
venele nu m-ar trăda niciodată.
Am locui aşa multă vreme,
poate am îmbătrâni în ciudata simbioză,
devenind tot mai fericiţi şi mai subţiaţi în dorinţe,
invizibili ne-am duce copiii în locurile de joacă,
din călcâi mi-ar curge mereu un praf portocaliu
ca o insuficienţă a melancoliei,
iar când ar veni vremea să te nasc după legile tainei,
cu toţii şi-ar duce mâinile la gură,
şi, treziţi din vis,
ne-ar alunga.
Noi, care lăsăm dâre pe fiecare orizont,
i-am ierta,
am coborî din lume
şi am vâsli la nesfârşit
în cutia de argint moale, de forma presupusei inimi.
Veşti de mătase
Uitarea e o poveste despre cum respiră luna
mizerii din adâncuri.
Mă fac mică, fără cuvânt,
rămân în faţa vântului dinspre răsărit,
de unde veştile vin scrise pe mătasea
din care viermii au zburat
cu două secunde înaintea morţii,
rămân printre cerşetorii de trup
iluzionaţi că în dorinţă
ei ştiu cum arată Dumnnezeu.
Numai eu şi concubinele din Joseon
exersăm arta adâncii înţelegeri –
şi doar un semn de la rege ne face fericite.
Pomeţi
Cine să vă-nţeleagă oasele, strămoşi ai mei?
Sunt nopţi în care vă visez
gonind dinspre stepele Asiei
spre malurile Dunării,
vă adulmec somnul aspru
la marginea pădurilor,
când rămân lângă corturile voastre
să ascult oftatul din luna subţire.
Îmi fac cruce
din ciulinii rotaţi ai Bărăganului –
stepa cea mică
pe unde veţi fi trecut
într-o primăvară
cu noroaie adânci şi vânt siberian,
caut o femeie
care mi-a îngropat
pe aici rădăcinile
şi mă întreb dacă voi…
sau iluzia ceţii,
în oglindă privindu-mi pomeţii.
Revedere
A adus daruri multe:
pantofi din solzii mici ai şarpelui de casă,
mănuşi subţiri din cuvintele unei limbi inventate de el,
o după-amiază de blănuri,
nenumărate flacoane cu parfumuri de poeme arhaice,
fâşii de scrisori să-mi fie amulete,
iar pentru inelar ochiul fosforescent al vulturului visat.
Când se pregătea să-mi prindă pe mână
un şir de regrete, i-am spus:
Cât eşti de generos!
Rămâi o vreme,
din privirea ta enormă
să-mi croiesc rochii…
Despre mine
Ce faci cu toate containerele de cuvinte
pe care ţi le trimit în ultima vreme?
Poate o artă de a îndulci tot ce e amar,
în fond şi cafeaua s-ar preta la asta.
Sau poate le duci în laboratorul despre care vorbeai,
unde se studiază pe bucăţi
natura depărtării.
Tăcerile acoperite cu praf
sunt toate despre mine?
Pot fi singură măcar cu acest lucru?
Fetiţa munţilor
Ar trebui să fii mai atent,
în curând o să întind o pasarelă,
ai s-o ratezi pe Heidi şi felul în care îşi va sălta codiţele,
nu o s-o vezi cum vine
să dea de mâncare fluturilor uituci,
cum îi dresează să-ţi stea pe rever,
n-o să vezi jocul ei
cu micile animale din Sumatra,
cum face din ele telenovelă,
cum va privi peste umărul tău
în ceaşca de cafea ca în Oceanul Indian,
n-o să-ţi dai seama că va scrie ceva important pe nisip.
Se va retrage în munţi dacă nu eşti atent.