PERDEAUA LUI ŞUŢU

Cronicart-ul vă cere îngăduinţa să vă delecteze cu pictura umedă a lui Florin Şuţu, văzută şi re-văzută într-o expoziţie recentă, de la începutul toamnei.
Dar, mai întâi de toate, un pic de istorie. Doar o legendă. De fapt, o legenduţă, dedusă din Istoria Naturală a lui Pliniu cel Bătrân. Care spune că, „în vremea aceea…”, cândva, prin preajma celei de-a 85-a olimpiade (plasată între 400-396 î.Ch.), a avut loc o mare întrecere la Atena. Dar nu sportivă, ci de pictură. Un duel între doi mari artişti ai vremii.
De o parte, Zeuxis din Heracleea (a cărui operă, din păcate, s-a pierdut), dar care este de foarte multe ori citat ca fiind unul dintre marii pictori ai Antichităţii. Arta sa, caracterizată prin ingenioase jocuri de culoare şi prin contraste ferme între lumini şi umbre, dădea impresia spaţiului real, a profunzimii, inaugurând atunci estetica iluziei în pictură, numită mai târziu trompe-l’oeil. De cealaltă parte, rivalul său, Parrhasios din Efes, challengerul, un pictor ale cărui linii şi contururi de o fineţe extraordinară îi cuceriseră pe puternicii zilei şi pe admiratori, ameninţând astfel „poziţia de lider” a lui Zeuxis.
De aceea, pentru a-i departaja şi pentru a stabili odată şi-odată supremaţia unuia dintre cei doi, juriul le-a trasat proba zugrăvirii unei fresce.
Maestrul, normal, a avut întâietate. După ce a dat la o parte perdeaua ce ascunsese tabloul – înfăţişând o masă, pe care se afla o fructieră cu câteva pere şi câţiva ciorchini de struguri, iar în spate, un băiat care priveşte – spectatorii au asistat la un fapt care pur şi simplu le-a tăiat răsuflarea. Trăiau un moment sublim de magie. Aveau în faţă iluzia perfecţiunii: ciorchinele de pe masă era atât de natural pictat, încât – după cum spune legenda – câteva vrăbii s-au repezit să ciugulească din el. Dar s-au lovit numaidecât de perete, moartea lor devenind astfel dovada izbândei lui Zeuxis.
Acesta, vanitos şi extrem de încântat de măiestria sa, mărturiseşte, la sfârşit, juriului, lovit încă de buimăceală: „Intenţionat am pictat mai bine strugurii, decât băiatul. Fiindcă, dacă n-aş fi procedat aşa, păsările s-ar fi speriat de el, crezând că e viu”. Spectacolul s-a transformat, deci, într-un triumf incontestabil al maestrului. Şi totuşi…
Juriul l-a invitat, apoi, pe Parrhasios să-şi prezinte opera. Numai că – foarte ciudat! – el continua să rămână în rândul publicului şi nu venea să tragă perdeaua ce acoperea lucrarea. Lumea şi juriul aşteptau cu nerăbdare. Zeuxis strigă: „Hai, s-o vedem odată!”. Mulţimea, privind perdeaua, începu să bodogăne: „E o laşitate să nu se prezinte!”. Juriul îşi pierde răbdarea. Şi, în acel moment, la punctul culminant al aşteptării, Parrhasios se ridică şi zice: „Eu n-am nimic de făcut, fiindcă ceea ce priviţi este chiar lucrarea mea, pe care nu-i nevoie să vin să v-o arăt!”. Abia atunci, cei prezenţi şi-au dat seama că artistul pictase, de fapt, o… perdea. Însă într-o manieră atât de realistă, încât nimeni nu şi-a dat seama că e vorba, de fapt, de un truc şi că dincolo de ea nu se afla nimic. Deoarece era însăşi opera.
Zeuxis n-a contestat deloc înfrângerea. Ci, dimpotrivă – tot legenda spune – a considerat că victoria lui Parrhasios era de netăgăduit. Pentru că, dacă el înşelase doar nişte biete păsări înfometate, competitorul său, challengerul, reuşise să amăgească nu animale, ci mult mai mult decât atât, fiinţe umane inteligente.
De atunci, la compensaţie pentru că Zeuxis a inaugurat tehnica trompe-l’oeil, s-a împământenit expresia perdeaua lui Parrhasios, desemnând pe pânză o viziune şi mai realistă, şi mai naturală chiar decât simpla „înşelăciune a ochiului”… Gata cu poveştile!
Florin Şuţu are această pasiune – împinsă până la măiestrie – de a-l face pe privitor să dorească să fie dedans. Înăuntrul tabloului său. Are o plăcere aproape sadică de a trimite mesajele de atracţie către acesta şi apoi, de a-l vedea pe lacomul martor cum se târăşte, ca să facă la un fel şi să pătrundă dincolo de perdea. Să intre şi el în participaţie!
Apoi, este un artificier al sensurilor înnăscut. Căci declanşează, la fel de bine şi, fireşte, de neaşteptat, explozia duioasă a înţelesurilor. Dezmăţul derutant de galeş al privirii. Luxuria ochiului chemat să benchetuiască fără nicio grijă în sânul naturii. E vorba, în ultimă instanţă (onorată instanţă…!), aici, de arheologia stupefiantă a pasiunilor neînfrânate ce joacă predilect (cu intelect ca aspect!) direct în peisaj. Acolo îi place mult artistului să se exprime, fiindcă acolo toate combustiile rafinate din interior sunt exorcizate, expurgate, scoase forcepsat la lumină.
Ele sunt apoi puse de Şuţu pe pânza ce pare ea însăşi vălul care ocroteşte realismul lui magic. Dar nu simplu, nu sinonimic, nu în pereche, nu în asemănare, nu în similiatitudine. Ci într-o disonanţă brutală, cvasi-catastrofică şi destul de violentă faţă de molcomeala decentă, tristeţea delicată, stângăcia dulce şi simplitatea (totuşi, moderată, şi asta!) ale omului Florin Şuţu. În sinea lui.
Sobrietatea fiinţei artistului se destramă numaidecât, atunci când îi vezi lucrările. Predomină albul de ghips. Albul de toate nuanţele luminii. Ipsos apos-clorotic, precum în Veneţiile cotropite de acqua alta. Sau uscat cu coji, în zidurile bolnave de psoriazis ale bisericilor. Contaminat cu griuri străvezii, în spectacolele cerului. Sau strălucitor- eclatant, aproape concupiscent, în „descrierea” sinoptică a stufului din Deltă.
Atunci când stă lângă tine – în timp ce-i priveşti tablourile – simţi la el un soi de stinghereală, un fel de jenă că te face martor la lăcomia lui semantică şi te ademeneşte să-i fii erou. Se scuză parcă pentru că-ţi oferă nu doar o iluzie, o amăgire sau o nălucire. Îţi cere iertare pentru că-ţi dăruieşte sfios o transă şi mai consistentă decât un simplu trompe-l’oeil.
Şi mai e ceva: ploaia. Apa căzută din cer peste lume, din care Şuţu îşi ţese aparenţa de perdea. Reţeaua fină. Pânza. De pildă, are, printre gândurile sale strânse în eşantioane acvatice, multe, foarte multe studii cu perechi de îndrăgostiţi surprinse în ploaie. Ce par a fi nu fundal de buletine meteo sau ilustrate trimise din lumi lacustre, ci analize şi cercetări pluvioase (obsecvioase, dar şi voioase, căci nu sunt deloc triste!). Ploaia lui n-are nimic nevrotic, nimic depresiv sau angoasant, pentru că nu e un caz de solipsism (niciodată o siluetă umană nu apare singură într-un tablou pluvial!). E lipsită de dangătele de clopot scoase de suspinele lui Bacovia (de aceea, la Şuţu movul astenic bacovian bate în liliachiul zglobiu vegetal!). Nu e degradantă şi nu distruge lumea. N-o înghesuie în noroi. Nici n-o topeşte, precum cubul de zahăr din linguriţa de deasupra paharului cu absint ce-i umecta lui Vincent, cândva, în Sudul exasperant, halucinaţiile.
La Şuţu, ploaia e mai degrabă un ecran transparent, cu exact consistenţa mătăsii albe, celofanate („o mătase fericită”, cum spunea cineva, tot un artist!). Sau, mai degrabă, un strat subţire de tifon arahnoid ce strecoară gândurile, reţinând impurităţile şi lăsând libere, să se ducă dincolo de el, esenţele imponderabile. Sau poate, nu se ştie: în cele din urmă, s-ar putea să fie chiar strigătele prin care cuplul originar solicită de urgenţă eliberarea certificatului de amnioză.
Mie, de fiecare dată când privesc de aproape o ploaie răsfirată asupra lumii, îmi pare că am în faţă un tablou de Florin Şuţu. Căruia însă nu-i găsesc perdeaua!