Jocul poetic (literar)

Aproape nu există comentariu critic în care să nu se facă referire la caracterul ludic al creației literare în cauză. Te întrebi: oare chiar atât de jucăuși sunt poeții generației actuale? (În latină, ludus = joc.) Sau este doar o modă a terminologiei criticii literare de azi? Desigur că este și o modă pentru că, în urmă cu câteva decenii, puteai să cauți cu lumânarea și nu găseai termenul ludic în comentariile criticii literare. Azi, și unora dintre poeții generațiilor trecute, li se depistează calități ludice!
Presupunem că este o modă, care s-a adoptat și răspândit prin contagiune din domeniul matematicii și al economiei, după fundamentarea teoriei jocurilor (jocului) de către matematicianul John von Neumann (1926) și economistul Oscar Morgenstern (1938). Ca și în cazul ciberneticii, războiul (1939-1945) a întrerupt/ încetinit cercetările în domeniu, dar ele au fost reluate, aprofundate și aplicate după stabilirea păcii.
Apoi, teoria jocurilor a invadat numeroase discipline/ ramuri ale științelor și practicilor umane. Nimic mai normal, având în vedere că teoria jocurilor presupune și pornește de la abordarea interdisciplinară a comportamentului și acțiunii umane. Ca urmare, s-au conturat domenii specifice de studiu și aplicație precum jocurile de strategie militară, jocul de șah, jocul didactic etc. în afară de jocul de bursă și jocul pieței.
Încă nu a fost definit ca atare, dar se pare că se practică, de vreme ce este evocat și comentat, jocul poetic, ba chiar jocul literar, căci atitudinea ludică este constatată și atribuită și unor prozatori.
Putem oare, discuta despre jocul poetic (literar) ca despre o formă, o variantă de joc încadrabilă în teoria jocurilor? Se pare că nu, întrucât această teorie definește jocurile (jocul) ca interacțiuni umane în care sunt implicate două sau mai multe persoane ale căror interese sunt opuse ori, cel mult parțial, comune, persoane care promovează strategii interactive urmărind atingerea unui scop, obținerea unei recompense, a unui câștig. Or, în creația poetică (literară) este implicată o singură persoană, poetul (scriitorul).
Dar nu-i așa că, uneori, în jocul poetic apare, mai este menționat un partener, o entitate imaginară, abstractă de multe ori, dar câteodată având și corp, existență fizică, numită Muză? Șahul, acceptat ca formă de joc încadrabilă în teoria jocurilor, se joacă uneori de unul singur! În jocul de pelotă, rolul de partener (pasiv, imobil) îl are peretele în care jucătorul trimite mingea, iar peretele i-o respinge aleatoriu. În aceste jocuri, partenerul de competiție sunt ceilalți practicanți ori propria performanță anterioară. Există deci și o categorie de jocuri cu partener imaginar sau pasiv.
În toate jocurile admise ca atare de teoria jocurilor, partenerii manevrează un obiect, bani sau mărfuri în jocurile de bursă și de piață, piesele în jocul de șah, mingea în pelotă, panglica, mingea sau măciucile în gimnastica artistică. De priceperea, măiestria, abilitatea manevrării obiectului de joacă, depinde câștigătorul. În jocul poetic (literar), obiectul de joacă este cuvântul, așa cum în muzică, pianistul sau violonistul se joacă cu sunetele. Artificiile verbale fac sarea și piperul competiției poetice! În antichitate, câștigătorii concursurilor publice de poezie erau încununați cu lauri. Mai recent, câștigătorul concursului gintei latine a fost Vasile Alecsandri, iar azi se acordă Premiul Nobel sau Premiul național de poezie Mihai Eminescu.
Iată fisuri-argumente de care ne putem folosi pentru a dărâma zidul ce nu permite încadrarea, includerea jocului poetic (literar) în teoria jocurilor și tratarea lui ca atare. E drept că jocul poetic (literar) se constituie (apare) ca o variantă/ formă aparte de joc. Nu este decât treaba/ sarcina matematicienilor, colaboratorii și continuatorii acad. Solomon Marcus, autorul Poeticii matematice, de a-l studia și a-i stabili/ formula regulile. Până atunci, și poate pentru a înlesni munca matematicienilor, să examinăm jocul poetic (literar) pornind de la fapte/ practică, prin prisma teoriei generale a jocurilor. Această teorie cere/ prevede ca în joc (jocul cu doi sau mai mulți participanți) să se folosească o strategie, cerință care ni se pare rezonabilă și pentru jocul poetic (literar).
Termenul strategie ne duce automat cu gândul la militărie, căci încă din antichitate strategul era un conducător cu atribuții militare, iar strategia era acțiunea de pregătire, planificare și ducere (desfășurare) a unei operațiuni militare. Abia în epoca modernă, strategia și-a extins aria de aplicare în domeniul politicii, economiei, iar acum și al literaturii (poeziei).
În acțiunile lor, deci în orientarea lor generală, strategică, oamenii sunt preponderent cerebrali sau intuitivi, dirijați de creier/ rațiune sau de instinct. Referindu-ne la strategia unei acțiuni specifice precum jocul poetic/ literar, putem presupune că Poetul/ Scriitorul, ca și un Comandant militar, poate fi cerebral sau intuitiv. Când concepe o scriere, el poate să-și propună, să-și ordoneze ideile în baza unui plan trasat rațional, condus de gândire sau elaborat instinctiv, așa „cum simte că e bine”, așa „cum îi vine”. Întrucât se susține că poezia izvorăște din sensibilitatea creatorului, că este revelată, vom accepta că în jocul poetic domină strategia intuitivă, instinctuală.
Unii creatori compun versuri fără a sesiza rațional că se conduc după o anumită strategie. Aceștia sunt instinctivii, conduși în procesul creației de intuiție, pe care, apoi, criticii literari cerebrali o discern, o analizează etc. și ajung la niște concluzii pe care poetul-autor declară uneori că nu le recunoaște ca fiind ale sale, potrivite cu ceea ce a scris el. Acești poeți nu se recunosc în comentariul critic, al unui critic obiectiv, nu al unuia care preamărește sau ponegrește din motive subiective.
În jocul poetic/ literar se folosesc strategiile: narativă, a ocultării, absurdă, onirică etc. Nu ne propunem și nici nu este posibil în acest articol să tratăm exhaustiv aceste strategii. Vom semnala doar câteva abordări recente ale problemei.
Poeții actuali practică o strategie narativă cu variațiuni, care să o facă mai interesantă și deosebită de forma sa clasică. În acest scop se recurge la fragmentarea Ideii sau la operarea cu Idei multiple. Mircea Petean operează narativ descriind ce a văzut cu ochii lui în fața blocului ieșind, „zile la rând”, să ducă gunoiul menajer. Această Idee este împletită cu o sentință- rugăciune, gândită concomitent ducerii gunoiului și care e o concluzie a celor văzute, dar poetul nu o expune la final, ci în text, concomitent cu narațiunea primei idei. Folosind același procedeu, narează întâmplările de după un spectacol de muzică și poezie, împletind Ideea cu aserțiunea „Mi-a fost dat să văd, în sfârșit, poezia”.
Strategia ocultării este de fapt o strategie narativă ascunsă, după opinia lui Em. Ionescu. Sub această formă (variantă) este folosită de Caragiale în schița Inspecțiune în paralel cu o strategie narativă vizibilă. „Strategia narativă ascunsă înseamnă un sistem de simboluri (ce devine vizibil datorită repetițiilor ) cu o semnificație unitară”. Caragiale o realizează „pe calea referințelor aluzive”. Alți autori realizează ocultarea prin parodie sau fabulă.