ELOGIU VIRGULEI

Pe când frecventam mai asiduu mediile filologice (Facultatea de Litere se chema, atunci, de Filologie), am auzit pe cineva afirmând că lui Caragiale (Ion Luca) i s-ar fi spus Moș Virgulă. Prin redacțiile (literare, că la ziare era altceva, erau altfel de oameni) pe unde mi-am dus viața, exista mai întotdeauna câte cineva vigilent cu virgula, de care ceilalți cam râdeau, deși azi nu cred că aveau (aveam) dreptate.
Nu-mi dau seama, acum, când am deprins și eu mania (?) virgulei. Nu-mi dau seama dacă am deprins-o, ca să zic așa, pozitiv, sau negativ. Să mă explic. Pozitiv ar însemna că am deprins virgula și uzul ei, foarte complicat pentru multă lume, așa, în mod logic și învățând regulile din vreun manual. Pe care azi nu-l mai regăsesc, din păcate. Negativ, adică prin reacție la utilizarea ei pe dos, aiurea, împotriva logicii mult prea des și mult prea deseori în texte oficiale, ca să poți rămâne indiferent. Cert este că, azi, după o lungă perioadă de viață printre știutori, dar mai ales printre neștiutori de virgule, orice asemenea semn pus între subiect și predicat sau între predicat și complementul direct mă scoate dintr-o eventuală stare de bine pe care aș fi avut-o până în acea clipă nefastă.
Multe sunt, azi, greșelile de limbă care se fac de către vorbitori grăbiți și indiferenți, iar acestora, dacă le atragi atenția că greșesc, le sare muștarul și îți ripostează, cel mult, că ei nu sunt filologi, că ei sunt ingineri, politicieni ori altceva, în afară de profesori de română. Prin urmare, în logica asta strâmbă a lor, nu ar avea obligația să vorbească și să scrie corect. Ca și cum numai profesorii de limba română ar trebui să fie atenți la cum se vorbește și cum se scrie corect limba aceasta, mai precis numai ei ar trebui să o folosească în mod corect, ca la carte, cum se spunea pe vremuri (că azi nici la carte nu mai e folosită cum trebuie, din moment ce găsesc în volumul de amintiri despre tatăl său, o mare personalitate, al unei doamne, forma barbară „la nivelul cel mai inferior”), ceilalți pot să o folosească oricum le vine la gură sau la mână. Numai că, deloc dragi inși care vă dispensați de regulile limbii vorbite și scrise, ortografia nu e apanajul profesorilor, ea ar trebui să fie unul dintre modurile în care ne manifestăm cu toții apartenența la limba română care, vorba lui Nichita Stănescu, este însăși patria noastră. Așa cum, pentru Fernando Pessoa, patria sa era limba portugheză, a spus-o chiar el, în anii treizeci ai secolului trecut. Căci, dacă, plecând, nu ne putem căra pe tălpi pământul patriei, în schimb putem duce în cap limba maternă, iar ortografia este o manifestare a acesteia. Oricum, un snop de virgule nici nu e așa de greu de purtat cu tine, fie și dincolo de cortina Brexit-ului, mai ales că astea nu se văd la controlul de pe aeroporturi și nu sunt considerate (încă!) periculoase, adică ascuțite sau explozive, când dai să te sui într-un avion spre lumea largă.
Toate astea, însă, mi-au fost sugerate de o decizie a Curții Supreme în cazul rușinos, lamentabil, al fostului europarlamentar Adrian Severin. Dacă decizia este justă, ortografia nu e peste tot așa. Sunt sigur că, în ipoteza puțin probabilă că acest articol i-ar cădea sub ochi, fie și așa, din senin, înaltul magistrat care a redactat decizia ar spune că ortografia nu e treaba lui, treaba lui e să judece și să dea decizii corecte. Numai că, excelență, ortografia e treaba tuturor sau ar trebui să fie, dar e din ce în ce mai puțin. Iată un citat din articolul pe care l-am citit, evident, pe internet: „Înalta Curte, reţine că…etc.” Presupun că Înalta Curte este subiectul acestei propoziții, astfel începute, cu stângul, iar reține este predicatul. M-am gândit o clipă că această curte e atât de înaltă, încât regulile ortografice nu se mai văd. Dar mai există o posibilitate: ca greșeala să fi fost introdusă de ziaristul care scrie despre decizia Înaltei Curți, cu „competența” cunoscută a acestei profesii practicate de cine vrei și mai ales de cine nu vrei la noi. Am citit cândva, într-un cotidian, următoarea informație: se furaseră nu știu din ce biserică, icoane, „multe dintre ele cu subiect religios”. Păi aici, chiar dacă nu e vorba doar de virgulă, ci de ceva mult mai grav, se dezvăluie nivelul cultural al ziaristului, sau al ziariștilor, că la informația respectivă contribuiseră doi analfabeți și, în plus, o mai fi citit-o și vreun al treilea, cocoțat, prin cine știe ce relații, mai sus decât ei. Am deviat? Recunosc. Păi de la virgulă să ajungi la „icoane cu subiect religios”?
Așadar, să ne întoarcem la virgulă. O las la o parte pe cea, pusă oral, pentru a evita, chipurile, cacofoniile în înțelesul lor prima: „i-a spus că, virgulă, cadrul acestei întâmplări…etc. etc.” Asta face parte din beția virgulei, care e versantul celălalt al ortografiei. Acest mic semn, la care se face atât de adesea apel, o dată chiar într-un roman de Marin Preda, ca termen de comparație depreciativă pentru un sex masculin minuscul, joacă multe feste celor care vor să scrie și nu știu nici să vorbească. Ea se trezește, săraca, de atâtea ori, în mijlocul unor cuvinte care n-ar trebui să fie despărțite nici măcar de minusculul semn, ca-ntr-un nou lagăr socialist ale cărui granițe, mult mai ample decât virgula, despărțeau de atâtea ori entități de nedespărțit în mod normal, încât mai că-mi vine (nu „să-mi las baltă toate interesele”, cum spunea cândva Topârceanu, ci dimpotrivă) să mă revolt. Dar cum? Ce să fac? Să ies în piața publică purtând o pancartă pe care să scrie „Nu mai insultați virgula, vă rog!” sau „Jos cu dușmanii virgulei!”? Cum e puțin probabil că aș avea vreun succes ori un cât de mic ecou, renunț și aduc aici un elogiu acestui semn mic pentru om, dar important pentru limba română, mai ales pentru cea scrisă, în fond și ea o umanitate, parte a celei la care se referea primul om coborât (urcat?) pe Lună.