DESPRE „SFÂRȘITUL POEZIEI”, AL „AVANGARDEI” ETC. (CÂTEVA REPERE)

(I)

„Les hommes n’ont jamais su le nom des temps qu’ils vivent et nous ne faisons pas exception à cette règle universelle. Se baptiser „postmoderne” est une manière somme toute ingénue d’affirmer que l’on est très moderne. Or, ce qui est remis en cause, c’est la conception linéaire du temps et son identification avec la critique, le changement et le progrès, – le temps ouvert sur le futur comme Terre Promise. S’appeler postmoderne revient à être encore et toujours prisonnier du temps succesif, linéaire et progressif.” Octavio Paz, Rupture et Convergence (Collège de France, 1989). – (L’autre voix/ Poésie et fin de siècle, Gallimard, 1992, tradus din spaniolă de Jean-Claude Masson.)

Poeta austriacă Ingeborg Bachmann (1926-1973) a inaugurat catedra de poezie creată la Universitatea din Frankfurt în 1959, cu conferința intitulată Questions et pseudo-questions, în care punea o întrebare esențială pentru scriitorii din „Grupul 47”, din care făcea și ea parte (grup care a încercat să încurajeze prin literatură conștiința democratică încă fragedă a Germaniei post-belice). Această „generație” fusese într-un anume sens supradeterminată (într-un sens aproape freudian) să aleagă între literatura angajată și cea a adepților „artei pentru artă”, o necesitate percepută ca fiind consecința directă a catastrofei politice pe care o cunoscuse Germania. Vom vedea mai târziu, pe parcursul acestui eseu, că adepții estetismului „pur” citați de Ingeborg Bachmann aparțin cu precădere sfârșitului secolului XIX sau primei jumătăți a secolului XX (este vorba de personalități poetice atât de diferite ca Stefan George, Gottfried Benn sau Ezra Pound). În același timp, alegerea apărea aproape obligatorie și datorită unei dimensiuni „trans-istorice”, dacă ne amintim că Friedrich Hebbel scrisese încă în 1849 că literatura poate fi văzută și ca Bursă, față de care fiecare scriitor încearcă să se plaseze cu mai mult sau mai puțin succes. Dar ce e important de precizat aici este că Ingeborg Bachmann propune în conferințele sale refuzul „în egală măsură atât al angajării partizane cât și al neutralității”, și încearcă să schițeze o a treia cale.

„Prima și cea mai grea întrebare – întrebare care trebuie sa-l motiveze pe scriitor – privește justificarea existenței sale. (…) Pentru ce scriu? Ceea ce fac e necesar cuiva? Da, la ce servește să scrii când nu mai există nici o misiune venită din înalt, când, în orice caz, nimic nu se mai îndreaptă spre cel care scrie, de când nu mai există nici o misiune ce îl poate mistifica. (…) Și ce devine această misiune, când fiecare îndrăznește să și-o asume pentru el însuși (și în zilele noastre scriitorul e singurul care poate încă să și-o asume). Misiunea nu este în acest caz aleasă în mod arbitrar, impusă de prejudecăți, nu rămâne întotdeauna puțin în urma adevărului chiar dacă scriitorul se zbate cât poate de mult?”

Prin această întrebare, Ingeborg Bachmann plasa „lupta” între diferitele curente post-belice din poezia de limba germană într-o poziție auxiliară, subalternă în raport cu înțelegerea fenomenului poetic într-un context diferit, de natură etică („…scriitorul obligă limbajul la o transformare și aceasta nu urmărește, nici în primul rând, nici în cele din urmă, o satisfacție de ordin estetic; ea caută să elibereze o nouă posibilitate de înțelegere. Noi am vorbit de un impuls necesar pe care nu știu, în momentul de față, să-l definesc altfel decât ca un impuls etic, anterior oricărei morale: o forță care declanșează o gândire căreia nu-i pasă din start de direcția ei (…)”.

Înțelegerea evoluției fenomenului poetic, încercarea de a răspunde la întrebarea în ce constă noutatea poetică astăzi presupun, pentru Ingeborg Bachmann, inanitatea concepției conform căreia totul a fost deja realizat în domeniul poetic, pentru că în urmă cu câteva decenii au existat și au scris mai toți marii poeți ai secolului XX. Și nu este vorba aici doar de o polemică suplimentară cu privire la perenitatea unui anumit poet în comparație cu un altul, fie că vorbim de contemporani, fie de clasicii modernității poetice.

„În artă nu se progresează pe orizontală, nu există decât breșe verticale și este o desfășurare care trebuie mereu reîncepută.” exclamă cu extremă claritate Ingeborg Bachmann. Câteva pagini mai departe, într-o altă conferință, intitulată simplu Despre poezie, Ingeborg Bachmann scrie de asemenea: „E vorba de faptul că, în zilele noastre, nu se mai poate vorbi cu adevărat despre un cânt sacru, de asumarea unei misiuni sau de comunitatea unei elite artistice.” , apropo de poemul lui Günther Eich „Augenblick in Juni”, din care cităm un fragment, tradus în franceză:

Lorsque le fenêtre est ouverte
et que s’y engouffrent les horreurs de la
terre –

L’enfant aux deux têtes,
tandis que l’une dort, l’autre crie –
lance ses cris à la face du monde
et remplit d’effroi les oreilles de mon
amour.

(Când fereastra e deschisă
și pătrund prin ea ororile
pământului –

Copilul cu două capete,
în timp ce unul doarme, celălalt strigă –
își lansează strigătele în obrazul lumii
și umple de spaimă urechile iubirii
mele.)

Günther Eich este prezent cu două poeme în această conferință, la fel și Paul Celan, în timp ce alți poeți germani importanți din aceeași perioadă (Hans Magnus Enzensberger, Marie Luise Kaschnitz, Nelly Sachs) nu au decât un singur poem citat. Această diferență nu este întâmplătoare, la fel nu este nici apropierea pe care Ingeborg Bachmann o stabilește între Günter Eich și Paul Celan. Ceea ce poeta austriacă scrie despre poziția pe care Günther Eich se situează ca poet, -„ E dificil să ți-l reprezinți ca profet, artist sau magician”, și încă și mai precis, despre „locul de unde el vorbește”, se potrivește perfect demersului propriu lui Paul Celan („locul de unde vorbește a fost transferat într-o singurătate fatală pe care nu el a ales-o, care nu este o superioritate, dar care i-a fost dictată de o societate din interiorul societății; un loc care nu inspiră încredere, un loc în care veghea devine dificilă pentru cel care trebuie, poate și vrea să vegheze.”).

Un leitmotiv al conferințelor ținute de la catedra de poezie de la Frankfurt în anii 50-60 de către Ingeborg Bachmann fusese constatarea ( care rămâne actuală, poate și mai acut, în primele decenii ale secolului XXI) că deși se vorbea din ce în ce mai mult despre sfârșitul poeziei, „ca și cum poezia însăși era aceea care-și dorea sfârșitul sau ca și cum acest sfârșit era tema sa finală”, și se considera că una dintre cauzele principale se află chiar în poeții înșiși, „în suferința insuficienței lor”, toate aceste insuficiențe, „aceste retractări, aceste sinucideri, această nebunie, acest mutism” (evocându-i pe Rimbaud, Kleist, Tolstoi în ultimii ani din viață, printre alții) au existat și în epocile anterioare, cel puțin de la începuturile romantismului. Dar ceva cu totul nou se petrece în zilele noastre, afirmă Ingeborg Bachmann atunci când descrie specificitatea primelor decenii de după cel de-al doilea război mondial: „Caracterului problematic al existenței poetice îi corespunde, pentru prima oară într-un mod absolut, o insecuritate care afectează totalitatea condițiilor vieții. Realitățile timpului și spațiului sunt dizolvate, realitatea însăși este continuu în așteptarea unei noi definiții deoarece știința a transformat această realitate într-o formulă.”

(Continuare)