CEREMONII ÎN ALB-NEGRU ȘI SEMITONURI

Prietenul meu, Mauriciu Botgros, a fost iniţial director de protocol la primărie. Nici că se putea găsi persoană mai indicată pentru această funcţie. Umblă întotdeauna îmbrăcat sobru, în ţinută de culoare închisă, pălărie, mănuşi, ghetre, cămaşă neapărat albă, cravată invariabil uni. În era blugilor, a ginşilor, a fustelor mini pare căzut de pe o altă planetă. Este puţin ridicol, dar altfel n-ar fi ajuns director. Şi fizicul lui impune. E înalt, bine legat, o faţă galben măslinie, bărbie puternică, nas cărnos, sprâncene stufoase. Ai zice că-i armean, dar nu e. E rece, distant, dar politicos şi serviabil. În ciuda aparenţelor, dă dovadă de o imaginaţie remarcabilă. Toate ceremoniile organizate de el sunt nu numai matematic puse la punct, ci şi frumoase. Ştie, cu o artă inegalabilă în profesiunea sa, să dea grandorii discreţie şi discreţiei grandoare. Ceremoniile lui sunt veritabile spectacole în alb-negru. Ca acustică iubeşte vocea scăzută şi semitonurile. Refuză categoric ca în scenariile sale de ceremonii să fie incluse demonstraţiile pirotehnice şi căluşarii. Membri echipelor de dansuri populare pot să apară numai în cămăşi albe şi prestelci sau pantaloni negri.
Acesta este prietenul meu, fost coleg de şcoală şi de clasă, căruia i s-a dus faima până în cele mai îndepărtate colţuri ale urbei noastre. Când scriu aceste rânduri mă simt tare vinovat faţă dec el şi veţi vedea de ce.
Într-o zi m-am pomenit cu un telefon.
– Helău! La telefon e Mauriciu Botgros, zice cu o voce incoloră pe care i-aş recunoaşte-o chiar de-ar veni din fundul Tăului Mare din creasta munţilor Retezat.
– Să trăieşti, omule, ce faci că nu ţi-am zărit făptura de o grămadă de vreme, strig eu surprins.
– Stimate coleg, zice el şi tuşeşte discret, stânjenit de vorba mea golănească, de fapt o reminiscenţă din vocabularul şcolăresc, curând voi avea o mare sărbătoare în familie…
– Ce sărbătoare, nene? îl întrerup eu grăbit să aflu despre ce e vorba.
– Acum sunt în măsură să-ţi spun: se căsătoreşte fiica mea cea mare… Leopoldina…
– Să fie într-un ceas bun, strig eu, întrerupându-l cu aceeaşi lipsă de tact ca mai înainte.
El tuşeşte iar cu aceeaşi discreţie.
– Ai să-mi faci plăcerea, dragă colega, să iei parte la fericitul eveniment al familiei noastre?
– Adică la bairamul de nuntă, zic eu şi râd ca un măgar.
– La cununia civilă şi la masa care va urma, vei primi şi o invitaţie tipărită. Sper să nu mă refuzi…
– Eu să te refuz? Tocmai eu să nu vin, eu care ţi-am fost coleg de bancă şi-ţi mânjeam turul pantalonilor cu cretă? Cu dar sau fără dar? întreb şi eu ca prostul, de parcă n-aş şti.
De partea cealaltă s-a auzit un „Bine, ne-am înţeles, îţi mulţumesc” şi un telefon aşezat tacticos în furcă.
M-am dus la nuntă şi m-am întors de acolo ca trăznit. A fost o ordine cum n-am mai văzut. Invitaţii s-au adunat la oră fixă în holul hotelului şi s-au încolonat câte doi, în frunte cu mirele, mireasa, naşul, naşa, socrii mari şi socrii mici, urmaţi, la o oarecare distanţă, de neamuri aşezate după grade de rudenie, mai întâi cele mai apropiate, de sânge, apoi cele îndepărtate, prin alianţă, în coadă noi prietenii şi colegii, iar în coada cozii vecinii. Vecinii nu pot lipsi. Ei sunt necesari pentru a asigura şi pe mai departe convieţuirea paşnică în blocul sau pe strada unde locuim. O orchestră nevăzută a intonat un marş lent şi convoiul s-a pus în mişcare, urcând pe scări la etajul întâi unde se afla salonul. S-a mâncat şi s-a băut cu măsură, s-a vorbit în şoaptă, s-au ţinut câteva discursuri, toate scrise; improvizaţiile au fost refuzate. Nu s-a aplaudat, nu s-a scandat. S-au dansat tangouri lente şi valsuri tot atât de lente. Nimeni nu s-a săturat, nimeni nu s-a îmbătat, nimeni n-a hăuit. Doar mireasa a plâns fără smiorcăială şi fără sughiţuri şi a şoptit ceva la urechea mirelui. Plicurile au fost discret strecurate în buzunarul socrului mic, adică al prietenului meu. A fost o distinsă nuntă în alb-negru şi semitonuri.
Au trecut de atunci vreo doi ani şi eu tot nu puteam uita cutremurătoarea ceremonie la care luasem parte. Îmi ziceam că, decât aşa, mai bine nu-mi însor băiatul, fie ce-o fi, să rămână holtei, să mi se piardă neamul şi să mi se uite numele. Numai că nevesti-mii i-a plăcut ce a văzut la prietenul şi colegul meu Mauriciu Botgros. I-a plăcut atât de tare, încât atunci când i-a venit rândul lui fi-miu să se însoare, mi-a spus aşa: „Du-te la colegul tău de clasă şi roagă-l să ne organizeze el ceremonia nunţii. Tu tot nu te pricepi.” Eu sunt un soţ care evită discuţiile inutile.
Am cedat şi am dat urmare dorinţei ei, nu fără gândul ascuns că poate-poate marele maestru de ceremonii nu va accepta. Prietenul şi colegul meu a fost încântat şi foarte măgulit, declarând că, deşi până acum n-a făcut nimănui servicii particulare, în afara obligaţiilor de protocol de la primărie, mie mi-l va face, pentru că-i sunt prieten şi i-am fost coleg.
Să vă povestesc cum am petrecut? Totul a fost leit ca la nunta fiicei mai mari a lui Mauriciu Botgros. M-am distrat exact cum vă distraţi şi dumneavoastră, cei care citiţi aceste rânduri: râzând cu un ochi şi plângându-mi de milă cu celălalt.
S-a întâmplat un lucru la care nu m-am aşteptat. Rudele, prietenii, colegii, vecinii, care au luat parte la evenimentul din familia mea, au fost peste măsură de entuziasmaţi şi ne-au urmat exemplul. Moda nunţilor în alb-negru şi semitonuri s-a răspândit fulgerător. Organizatorul lor era, nici n-ar trebui să vă mai spun, nimeni altul decât prietenul şi colegul meu Mauriciu Botgros care, abătându-se de la principiile sale funcţionăreşti, întemeiase o firmă proprie ce purta numele Nunţi, Botezuri, Înmormântări s.r.l.
După ce cei din generaţia sa şi-au căsătorit toţi copiii, multă vreme n-am mai auzit nimic de Mauriciu Botgros. Faima firmei lui însă creştea, deşi pe mine asta prea puţin mă interesa şi deşi eu eram acela care mă aflam la începutul începuturilor gloriei prietenului şi colegului meu.
Abia foarte târziu am aflat că solemnitatea severă ce o dădea nunţilor, botezurilor, înmormântărilor nu i-a servit la nimic, dimpotrivă. S-a spus că firma lui apăruse prin delapidare şi gestiune frauduloasă a fondurilor de protocol ale primăriei. A fost degradat, dezonorat şi ţinut la arest un an şi jumătate, adică pe toată durata cercetărilor. A fost arătat şi la televizor cu cătuşe la mâini, după care a fost declarat nevinovat şi i s-a dat drumul să-şi vadă mai departe de treburile firmei. Presa şi-a pierdut interesul pentru cazul lui, nimeni nu a dat o dezminţire oficială, aşa încât prietenul şi colegul meu a rămas în ochii şi în mintea opiniei publice ca un delapidator, dus la arest cu cătuşe la mâini. Mă simţeam cumplit de vinovat, deoarece gloria lui şi înfiinţarea firmei îşi aveau începuturile la nunta băiatului meu, dar nu puteam face nimic pentru el.
Anii au trecut şi a sosit ziua nefastă când mi-am pierdut soacra. Plângând – vă închipuiţi oare cum mai plângeam? – alerg la direcţia cimitirelor să caut un loc de veci. Dau buzna pe uşă, dar portarul îmi pune mâna în piept.
– Stai aşa! Încotro?
– La mai marele peste cimitire.
– La domnul director Botgros?
– Cum ai zis? întreb eu surprins.
Portarul interpretează întrebarea mea în felul său. Ca pe o intenţie de a-i aduce jignire superiorului său.
– Domnule! Te rog să nu-ţi baţi joc de directorul meu! zice şi-mi dă un brânci de era cât pe ce să mă rostogolesc peste nişte jerbe.
– Nici prin gând nu-mi trece, zic. Mi s-a prăpădit soacra. Şi mai cum?
– Ce şi mai cum?
– Botgros şi mai cum?
– Mauriciu Botgros, domnule.
Îmi pun mâinile în cap şi mă întorc grabnic acasă.
– Nevastă! strig eu de la uşă cuprins de disperare. O să rămână mamă-ta neîngropată!
– Cum aşa?! se miră ea.
– Ştii tu cine-i director peste cimitire?
– Cine?
– Mauriciu Botgros! Omul pe care la strâmtoare nu l-am ajutat cu nimic, nici măcar un pachet cu mâncare nu i-am dus cât a stat la puşcărie. Şi doar amândoi ştiam că e nevinovat. Sunt convins că ne poartă pică şi n-o să căpătăm de la el nici atâta loc cât să îngropăm un căţel.
– Aoleu! strigă nevastă-mea şi plânge, şi geme de ţi se rupe inima. Nenorocitule! Să scoţi locul de veci de unde-oi ştii.
– Să încercăm la crematoriu…
– Acolo o se te duc pe tine, păcătosule!
Şi alte reprize de plâns.
– Rămâi acasă că nu eşti bun de nimic.
Şi s-a dus ea la Direcţia Cimitirelor.
Totul s-a încheiat cu bine, în cele din urmă, cu o înmormântare pe cinste, în alb-negru şi semitonuri, ca o nuntă sau ca un botez. Pentru că toate ceremoniile lui, fie nuntă, fie botez sau îngropăciune, semănau una cu alta. De data asta, însă mi-a plăcut şi mie. Directorul cimitirelor în persoană s-a ocupat de ceremonie, la rugămintea nevestei mele. L-am lăudat în sinea mea. Are caracter, mi-am zis, nu e ranchiunos.
O înmormântare ca aceea a soacrei mele nu putea rămâne fără ecou. A plăcut rudelor, colegilor, vecinilor. Faima organizatorului a străbătut oraşul de la un cap la altul. Se pare că, urmare a acestui succes, lui Mauriciu Botgros i-a venit ideea să înfiinţeze o companie de pompe funebre pe care a înscris-o pe numele ginerelui său, crezând că scapă în acest fel de învinuiri nefondate ca acelea de care mai avusese parte. Nu i-a fost dat să scape. S-a găsit un gazetar cusurgiu căruia cândva iubitul meu prieten nu i-a găsit un loc de veci pe placul lui pentru tata socru. Acesta a dibuit legătura dintre firma de pompe funebre şi directorul Direcţiei Cimitirelor.
Gazetarul a scris despre prietenul meu un articol defăimător cum că ar fi vândut locuri de veci preferenţial luând şpagă şi că în această afacere ar fi băgaţi până peste cap câţiva senatori şi chiar membri ai guvernului şi că numitul Mauriciu Botgros ar fi acum unul dintre cei mai bogaţi oameni din România, având un cont de trei sute de mii de dolari într-o bancă elveţiană…
Procuratura, poliţia au fost puse în alertă maximă şi… istoria s-a repetat. Mauriciu al meu a fost ţinut în arest vreo doi ani şi ceva până ce s-a dovedit că n-a luat şpagă de la nimeni, că nu avea dolari în nici o bancă din Elveţia, doar un moşneag de la un azil s-a prezentat la poliţie şi a declarat că i-a dat domnului director o găină porumbacă, pentru un loc de veci unde să se hodinească şi baba lui… Pentru asta, Mauriciu Botgros a fost condamnat la o lună de închisoare cu suspendarea pedepsei. Nimeni nu s-a mai gândit cum să-i dea înapoi cei doi ani petrecuţi în puşcărie pe durata anchetei.