Antiparadisul lui Mihai Eminescu. Eseuri hermeneutice, de Radu Cernătescu, Editura Rafet, Rm. Sărat, 2016, 210 p.
Dacă Paradisul este rezervat celor săraci cu duhul (depinde cum înţelegem această sintagmă!), Antiparadisul este al celor care au ca valoare supremă Cunoaşterea, luciferică prin natura ei intrinsecă. „Filosofia este aşezarea fiinţei lumii în noţiuni” – scria Eminescu, pentru care era o certitudine faptul că: „Dacă veţi cerceta istoria, veţi vedea că toate ştiinţele câte au fost tratate în mod sistematic (…) au fost odată punţi ale filosofiei”. La 23 de ani, în Preot şi filosof, Eminescu spune clar: „Nu ne mustraţi! Noi suntem de cei cu-auzul fin/ Şi pricepurăm şoapta misterului divin”, căci – dă de înţeles Radu Cernătescu – romantismul şi ocultismul se apropie de mister pe căi diferite, dar cu acelaşi „ardent amor cognitionis”. Şi totuşi, aparent paradoxal, printre „devizele ocultismului” din Nunta chimică, manifestul rozicrucian, regăsim adagiul „Summa scientia nihil scire (Suprema cunoaştere este de a nu şti nimic)”. Tot aşa, aparent paradoxală este alternanţa alb-negru din poemul Strigoii, când Timpul orb „numără în gându-i zile nenumărate/ Şi fâlfâie deasupra-i gonindu-se în roate,/ Cu-aripile-ostenite, un alb şi-un negru corb”. Exact cuvintele ultimelor două versuri le regăsim – întocmai! – la Sadoveanu, în primele pagini ale volumului Creanga de aur. Ca şi în grafica de pe coperta acestor eseuri hermeneutice, inspirat realizată de chiar Radu Cernătescu (un fel de alternanţă perpetuu rotitoare yin-yang).
În timpul scurtei vieţi a lui Eminescu se poate vorbi, potrivit autorului, asiduu căutător prin arcanele grafice ale unor documente sau cărţi rare, de „organizarea Junimii după toate regulile Francmasoneriei, societatea culturală având un comitet, sau «Conseil des Maîtres» în limbaj masonic, căruia i se cerea să păstreze «secret absolut» asupra lucrărilor, secret întărit printr-un jurământ. O dovedeşte documentul inedit (datat de noi pe la sfârşitul anului 1881, începutul lui 1882) descoperit în arhivele Muzeului Literaturii Române din Iaşi: «Jur pe onoare şi conştiinţă/ Mă legu pe suflet şi pe Dumnezeu/ Se lucrezu din totă inima pentru redicarea/ Neamului românescu/ Să respect şi să execut toate hotărârile luate de Comitetul din/ Care facu parte/ Şi să păzescu secret absolut./ Aşa s’emi ajute Dumnezeu şi Sfânta Cruce» – fiind reprodus în carte şi documentul, cu 12 semnături olografe, între care cele aparţinând lui: I. Creangă, N. Culianu (străbunicul lui I.P. Culianu), N. Gane, A. Lambrior, A.C. Şendrea, I.A. Darzeu, C. Corjescu, D.A. Anghel. Fără a demoniza, cum este la modă acum, masoneria care păzeşte un „secret absolut”, Radu Cernătescu atrage atenţia asupra unei perioade de „alpinism spiritual”, când exista „acea mobilizare spirituală profundă cu care confreriile esoterice au luminat faţa Europei, într-o vreme când peste cerul misterelor nu căzuse încă piatra tombală a ignoranţei specializate numită revoluţie tehnico-ştiinţifică”.
Cartea a primit Marele Premiu al Festivalului Internaţional „Titel Constantinescu”, ediţia a IX-a, 2016. Autorul a mai publicat: Literatura luciferică. O istorie ocultă a literaturii române (2010); Filosofia Sf. Gerard de Cenad în context cultural şi biografic (volum colectiv, 2013); Tezaurul scufundat. Din viaţa şi opera Sf. Gerard de Cenad (2014).
Biblioteca românească de poezie postbelică. Experienţe & existenţe poetice. Studii, eseuri, cronici, de Mircea A. Diaconu, Editura Universităţii „Ştefan cel Mare”, Suceava, 2016, 710 p.
Mircea A. Diaconu merge decis, se pare, spre cea de-a douăzecea carte a sa, prima fiind Poezia de la „Gândirea” (1997, reeditată în 2008). Al. Cistelecan remarcă lipsa influenţelor dinspre coterii şi confrerii, ceea ce devine diferenţă specifică acolo unde genul proxim geme, chiar dacă un anume fel de vag patriotism local este, poate, cumva subînţeles: „Mircea A. Diaconu e unul dintre puţinii critici de azi care nu face decât să exerseze o vocaţie; el n-are de proferat o dogmă, n-are de emis decrete şi nici nu trebuie să-şi impună, cu goarna ori cu biciul, vreo generaţie ori vreun club; prin urmare, nu-şi pierde niciodată cumpătul, nu scrie cu cerneală violentă ori cu rărunchii supraîncălziţi. Chiar când se aprinde, fie în entuziasm, fie în polemică, scrisul lui nu se visceralizează şi nu părăseşte perimetrul septic al ideii ori al argumentului.”
Cum presa culturală este volatilă foarte, iar istoria literară „rizomatică” este deocamdată un tom doar visat, rămas la nivel de deziderat, Mircea A. Diaconu pune aici laolaltă mai bine de o sută de texte despre cărţi, publicate de-a lungul ultimilor 20 de ani în Convorbiri literare, Luceafărul, Contrafort, Ziua literară şi altele, rezultând o carte de peste 700 de pagini în format academic. Sunt 118 autori de poezie, şi interesant ar fi să nu le menţionez numele, ci să dau câteva indicii despre ei – despre, de pildă, şapte nume consecutiv incluse în volum: „Un ascet al metaforei”, „Funcţionar al neantului”, „Dictatură şi scriitură”, „Noua autenticitate”, „Despre Nordul devenit retorică”, „Exilul şi împărăţia”, „Omul disponibil”. Cititorul atent la fenomenul poetic al anilor din urmă va recunoaşte, poate, trimiterile la – în aceeaşi ordine: Lucian Vasiliu, Matei Vişniec, Vasile Vlad, Elena Vlădăreanu, George Vulturescu, Andrei Zanca, Ion Zubaşcu, teribil de biunivocă fiind această corespondenţă.
Volumul se referă, în final, pe câteva zeci de pagini, şi la câteva antologii: Deliruri şi delire. O antologie a poeziei româneşti (coordonată de Ruxandra Cesereanu, „o artistă a nuanţelor indicibile”); Manualul de literatură (vârfuri ale generaţiei ’90); Poeţi români de dincolo de Styx (întocmită de Gellu Dorian) şi cea a Grupului de la Durău, Poeţi şi critici (în post-istorie).
Istoria, chiar tăiată cu o bară orizontală, cum găseşte de cuviinţă Mircea A. Diaconu să procedeze în primele pagini („O istorie rizomatică pe care aş putea-o numi mai degrabă istorie”), istoria are o parte vizibilă şi una nevăzută. Aflată la limită parcă, poezia poeţilor veşnic nevârstnici (Cristian Popescu, Daniel T. Suciu, Ilie Motrescu, Ronald Gasparic, Ion Monoran, Cristian Şişman, Doru Ionescu, Anta Raluca Buzinschi, Cătălin Bursaci, dar şi a altora) ne îndeamnă la reflecţie parcă mai mult decât poezia under construction, sub ochii noştri, a poeţilor vii („un poet bun este un poet mort”, spune o butadă), pentru că mai degrabă ne lasă pe gânduri ce nu mai este, dar a fost. Ceea ce este deja istorie: „Ne rămâne tristeţea de a avea o antologie mereu deschisă. […] Exact, cu formulări uneori memorabile, nelipsit de un patetism cenzurat şi de putinţa evocării, Gellu Dorian rămâne prin chiar proiectul acesta în stirpea rară a poeţilor născuţi, ilustrând parcă versurile lui Ovidiu Hotinceanu din poezia Posturile cuvintelor. «Domnule prieten, domnule/ Ştiinţa dumitale de carte/ Cu care iată-mă sunt îmbrăcat/ Ştiinţa numerelor ştiinţa uciderii perfecte/ Ştiinţa meşteşugarilor vechi/ Ştiinţa scrierii cu mâna stângă/ Să le uităm, să ne prefacem surzi/ Să umblăm de-a buşilea prin ceruri/ Prin mâluri, prin sarmaţian/ Şi la nord de câmpiile eleusine/ Să răbdăm trei zile de foame/ Postind posturile cuvintelor/ Apoi să rupem numele meu ca pe o pâine/ Şi să mâncăm pâinea aceasta/ Apostoleşte»”.
antisentimente, de Viorel Lică, Editura Eikon, 2016, 126 p.
Pusă sub semnul „sigiliului care ia foc în fiecare clipă”, poezia lui Viorel Lică afirmă şi caută, adulmecă limitele şi dinamitează punţile de legătură: „pe podul furiei înfricoşătoare/ îngerul imaculat stă la pândă// reînvie legenda./ cuvântul magic e negarea”.
Grafica volumului, realizată de artistul plastic Vlad Ciobanu, a fost inspirată de unul sau altul dintre poeme, cum ar fi de pildă acesta: „poezia încetează după un punct./ şi trece pe ultimul plan.// cuvintele ard pe cer.// să mai trăiască altă existenţă?// ce ne rezervă viitorul?// ar mai fi ceva de pierdut?// cum e să-ţi fi terminat rostul?// prin focul zarvei dintâi,/ prin ochiul fiinţei/ căzute-n genunchi,/ te sărut,/ sabie neterminată/ a lui Dumnezeu”.
Viorel Lică a debutat cu poezie la 18 ani, în Luceafărul (1970), iar debutul editorial a venit abia în 1997, prin două volume: Victoria amărăciunii şi Tratat de căinţă. Aceasta este cea de-a zecea carte a sa.
Despre Viorel Lică şi poezia lui au scris, printre alţii: Valentin F. Mihăescu, Traian T. Coşovei, Cornelia Maria Savu, Dan Cristea, Aurelian Titu Dumitrescu, Horia Gârbea, Niculina Oprea, Marian Drăghici, Constantin Stan, Viorica Răduţă, Radu Voinescu.
Aici nu va mai fi linişte oricum, de Constantin Iftime, Editura Tracus Arte, 2016, 125 p.
O antologie care include poeme din următoarele volume: Vreau altă realitate, artă, merg pe mâna ta (2012), Elefantul de câmpie (2014), Zlătunoaia pentru toţi (2014). În final sunt publicate trei poeme inedite: Deodată totul urmează să explodeze de prospeţime înăuntru, Fă-te-ncoa, muză rustică, Fluturele cinic al naturii mele.
Magda Cârneci consideră că poezia lui Constantin Iftime „impresionează prin energia conţinută ontic şi exprimată exploziv prin limbaj”: „La urma urmei,/ Alegoria rece a animalului/ Este perfecta putrezire în memorie despre care s-a spus. / Doar un discurs./ Să lăudăm maeştrii!/ Cu trăinicia lor, lucruri vrednice de-a fi dăruite am făurit!// Atunci am încercat asaltul./ Cuvântul potrivit din răcoroase vocale-a ţâşnit.// Pe cine iubeşti tu mai mult si mai mult, animalule,/ Pe mama, pe tata?/ Sub glie, în vatră, sub vremi, marele duşman,/ În istoria recentă sau lungă,/ A erupt./ Forţa elementelor lui reci şi perfecte a plesnit,/ Ca un furuncul.// Şi-un vierme al exactităţii, îndrăgit de prea multe plăceri,/ Singur,/ Uşor se strecoară,/ Prin negrele metafizici ale unui secol revolut./ Şi singur se pierde,/ De atunci./ Aş fi plâns de-aş fi putut pentru el – / Prea mult sentiment/ Pentru alt început./ Sau dragostea pentru un gând nou ne apropie mult,/ Prin atâtea stângăcii./ Instinct de victimă sigură,/ Totuşi,/ Printre atâţia viermi ce se linguşesc în utopii./ Ce potrivire divină!”
Raluca Dună surprinde tensiunea şi noutatea proiectului poetic al acestui „explorator al limbajului poetic, un explorator à rebours, care reface traseul istoriei poeziei […]. El mimează însă spiritul unor limbaje poetice, încercând să reinventeze forme noi. Aceasta ar fi miza şi reuşita de excepţie a volumului”. Antologia a fost alcătuită de Teodor Dună. Conceptul grafic al copertei îi aparţine lui Mircia Dumitrescu.
Arhiva trădării şi a mâniei, de Ion Vianu, col. Fiction Ltd., Editura Polirom, 2016 (ediţia a doua), 552 p.
Un veac cât un mileniu – aşa pare secolul XX din perspectiva live a lui Puiu Oziaz, un argint viu devenit, din ce în ce mai mult, o imprevizibilă şi aproape inepuizabilă fiinţă de hârtie, cu deprinderi, umori şi colapsuri surprinse naturalist, prin perpetuă autoscopie. Un secol răsfrânt prin pasaje precise din caietele lui Ozias, cu întâmplări trăite în vremea „Când izbucni pacea” şi când comunismul din România nu a fost oprit de „atlanţi”, adică de cei care erau aşteptaţi să mai treacă o dată Oceanul Atlantic, aşa cum se întâmplase în cel de-al Doilea Război Mondial. Dacă pericolul nemţesc a fost înlăturat, nu la fel s-a întâmplat cu pericolul rusesc.
Amintirile nu se depreciază în ritmul în care se depreciază memoria unui om, chiar dacă – sau tocmai pentru că – are o sută de ani împliniţi. Memorialistica şi arhivistica au zone de intersecţie, jurnalul unui individ poate căpăta valoare de document şi devine subiect de cercetare pentru un pasionat interlocutor al lui Puiu Ozias, Vlad Chelfănescu de la Muzeul Literaturii Române, („Este senzaţional ce spuneţi, îl întrerupse Chelfă, a cărui răsuflare încetase să se mai audă în ultimele minute. Nu am citit nimic despre acest complot în istoriile recente ale României”). Informaţiile oficiale sunt fragmentare, iar arhivele unor state pot tăinui zeci de ani planuri alternative, trădări, parcursuri potenţiale care ar fi putut schimba cursul istoriei: „trebuia să fim gata să trecem la acţiune. Oamenii noştri erau pe teren, aveau să ocupe prefecturile. Câţiva generali şi prefecţi ne erau credincioşi, nădăjduiam că alţii aveau să ni alăture. […] Sunt informaţii secretizate, pe care le deţin atlanţii. Ţi se va părea ciudat, însă chiar după cincizeci de ani şi mai bine, anumite lucruri rămân secrete. Dăinuie teama unor răzbunări întunecate, anumite lucruri nu se iartă niciodată, nu există, automat, amnistie prin timp. Acum ne apropiem de momentul în care absolut toţi actorii dramei vor fi dispărut. Totuşi, nu sunt sigur că «minuta» privind complotul va fi publicată. Sunt orgolii, rivalităţi între marile puteri care, ca nişte poduri peste un fluviu, traversează epocile, le supravieţuiesc oamenilor. Unele adevăruri istorice sunt bune de spus, altele nu. După părerea mea, tot ce priveşte acest complot nu va deveni niciodată oficial, se va menţine ca un zvon, poate din ce în ce mai insistent, niciodată în întregime… Trebuie să înţelegi ceva: faptele cu parfum de trădare nu se iartă; resentimentul rămâne, chiar dacă între timp s-a produs reconcilierea istorică.
Ni se cerea numai să rămânem atenţi, să aşteptăm un semn. Cum puteam să înţelegem că această amânare a semnalului de pornire corespundea de fapt unei mari şovăieli din partea atlanţilor? Cum să înţelegem că formam un batalion de sacrificiu, a cărui misiune era să fie gata de luptă, dar putea să se aştepte să fie abandonat în orice clipă (dacă un imperativ superior o cerea)? Şi totuşi, ăsta era adevărul, dar el nu avea să ni se arate decât mai târziu, anumite lucruri nu le înţelegem, sunt convins, nici azi.”
Dacă indivizii sunt depozitarii atât ai unor amintiri „private”, individuale (vezi îndelungata relaţie cu Ţica-Maricica, fostă garderobieră), tot ei sunt arhive vii prin deţinerea unor părţi, uneori de o covârşitoare importanţă, din memoria colectivă (vezi tot îndelungata relaţie cu Ţica-Maricica, dar şi cea cu Roxana, Laban, Radu Buzescu – alias Lucreţiu Pătrăşcanu –, Regele Michael şi zeci de alte personaje mai mult sau mai puţin istorice, unele fictive, altele fiind doar măşti aproape transparente).
Sunt, iată, 12 ani de când a apărut prima parte a Arhivei mâniei şi a trădării – Caietele lui Ozias. Partea a doua a trilogiei, Vasiliu, foi volante, ne aduce în faţă anii comunismului văzuţi prin ochii psihiatrului „cu mers pieziş” Vasiliu, al cărui pacient este Laban, personaj întâlnit deja anterior. Laban este un turnesol gata să separe, până la moleculă, ceea ce vrem să rămână ascuns de ceea ce ţinem să arătăm a fi o conştiinţă imaculată, ori măcar acceptabilă din punct de vedere social/istoric. Lui Ozias, Laban îi reamintise lanţul de împrejurări (şi de trădări) care dusese la anihilarea lui Radu Buzescu. Acum, pacient al lui Vladimir Vasiliu, el vine iar cu întrebări-ghilotină, pentru că, măcar în literatură, în artă, toate întrebările esenţiale trebuie puse: „Laban trăgea cu vorbe cum ar fi tras lovituri de tun. Nu se putea presupune că întrebările lui, menite să încurce, erau strategii obscure ale invidiei, în căutarea unor mărunte beneficii. Prin Laban, Vasiliu a început dialogul cel mare, al vieţii lui. Ca şi cum ar fi stat pentru prima dată în viaţă de vorbă cu el însuşi, adresându-şi şi răspunzând la întrebări fundamentale pe care altfel nu ar fi îndrăznit să şi le pună: cine eşti? Ce vrei de la tine, de la lume? Şi, mai ales, cea pe care ar fi vrut s-o amâne la nesfârşit: de ce-1 iubeşti pe Stalin?”
Este meritul fabulos lui Ion Vianu de a fi creat un fel de intrahistorie ambulantă, preumblându-se pieziş, repezit-şontâcăit, de-a lungul şi de-a latul unui veac ce numai tihnit nu a fost, când mecanismele puterii ba se gripau, ba funcţionau cu asupra de măsură: experimentele sociale cuprindeau mase din ce în ce mai mari de oameni, iar continentele – cu oameni cu tot – deveneau simple unităţi de măsură.