„Ce mai este și frontiera asta, fir-ar să fie,
și ce o fi de cealaltă parte?”
(Boualem Sansal)
Într-un sanatoriu din munți, Ati, bolnav de tuberculoză, se luptă să se însănătoșească, în ciuda metodelor empirice de tratament. Soarta e, însă, de partea lui astfel că, după un timp, medicii consideră că se simte suficient de bine pentru a putea fi trimis în capitală. Deși se părea că greutățile vor lua sfârșit pentru Ati, ele abia acum încep cu adevărat. Căci drumul până la Qodsabad durează un an întreg, călătoria e extrem de anevoioasă și se face cu o caravană ce se deplasează dureros de încet. Ajuns, în cele din urmă, în oraș, Ati e angajat ca funcționar la primărie și încearcă să-și reia (și mai ales să-și regăsească!) ritmurile existenței anterioare bolii. Numai că nimic nu (mai) e atât de simplu, câtă vreme lunga ședere în sanatoriu l-a făcut să înceapă să mediteze asupra multor lucruri interzise în țara sa. Fiindcă țara sa e Abistan, numită astfel după marele Abi, stăpân, conducător și profetul lui Yölah, singurul Dumnezeu. Pare cumva cunoscut? Sau, mai degrabă, oarecum înspăimântător? Înseamnă că primele pagini ale cărții lui Boualem Sansal, 2084. Sfârșitul lumii (de unde aflăm toate aceste amănunte și multe altele) și-au atins scopul.
Apărută în anul 2015 și încununată cu Marele Premiu pentru Roman al Academiei Franceze, cartea lui Sansal (născut în 1949, în Algeria) a produs, dat fiind contextul actual și evenimentele ce marchează epoca pe care o trăim, o vie impresie în Franța și nu numai, textul fiind rapid tradus în numeroase limbi străine. Considerat de către Michel Houellebecq un text chiar mai dur decât Supunere (creația deja celebră a scriitorului francez), 2084 are în vedere totalitarismul religios. Fapt extrem de interesant – din nou, mai cu seamă ținând seama de provocările (teroriste sau fundamentalist-islamiste) cu care se confruntă întreaga lume în ultimii ani, și cu atât mai mult cu cât autorul, chiar vorbind despre rugăciuni zilnice, despre execuții publice desfășurate pe stadioane, despre femei îmbrăcate în așa fel încât să nu li se vadă chipul, nu folosește nicăieri, pe tot parcursul romanului, cuvântul „Islam”. Cu toate acestea, numeroși cititori și exegeți au considerat, având în vedere numeroasele luări de poziție ale lui Sansal, precum și faptul că multe din scrierile acestuia au fost foarte dur atacate și chiar interzise în țara sa natală, precum și în alte state musulmane, că 2084 reprezintă o critică deschisă la adresa oricăror forme de extremism, mai ales cel religios.
Căci, după cum consideră scriitorul, credința începe cu inducerea spaimei, doar pentru a sfârși în supunerea absolută. Să nu uităm, cuvântul „Islam” înseamnă, așa cum sublinia și Michel Houellebecq, „supunere (față de voința lui Allah)”. Iar supunerea e cheia cu care se deschide (și, mai ales, cu care se închide!), împărăția lui Abi, sumbrul Abistan. Aici, oamenii trebuie să urmeze neabătut învățăturile lui Abi, să-l iubească și să-l preamărească pe acesta, fiind în permanență supravegheați de un sistem opresiv care e gata să pedepsească orice abatere pe care cineva ar putea-o face cu cuvântul și chiar cu gândul. Sigur că amănuntul acesta trimite pe dată la înspăimântătoarea Poliție a Gândirii din celebrul roman O mie nouă sute optzeci și patru, al lui George Orwell. De altfel, raportarea la acest model este recunoscută și asumată ca atare de către Sansal, într-un mod cât se poate de explicit – la un moment dat este descrisă o inscripiție cu această dată, 1984, aflată nu departe de intrarea în sanatoriu. Numai că, dacă Orwell scria o distopie politică, în 2084, avem de-a face cu una religioasă care, după cum Sansal sugerează chiar în titlu, are un accentuat caracter apocaliptic. Asta, desigur, pentru că în Abistan nu există memorie, oamenilor le este interzis să se gândească la epoca sau epocile de dinainte de regimul lui Abi, astfel încât acestea sunt uitate definitiv și rapid, căci, nu-i așa, uitarea e cea mai comodă soluție pentru a te pune la adăpost… Dar oamenii nu sunt de condamnat (sau, în orice caz, există circumstanțe atenuante pentru această supunere și pentru capitularea lor necondiționată), câtă vreme istoria e anulată și în permanență rescrisă, pe baza propagandei religioase acerbe desfășurate de atotprezenții trimiși ai lui Abi.
Iar istoria din Abistan se întemeiază pe distorsionarea deliberată a adevărului și pe cultivarea programatică a minciunii, care devin, treptat, expresii ale politicii de stat. Locul realității sau al realităților istorice este luat de sistemul de legi și reguli pe baza cărora e construită și condusă această societate amnezică formată din oameni înspăimântați. E întru totul relevantă în acest sens scena în care, la puțină vreme de la întoarcerea sa în oraș, Ati e dus în fața unei comisii însărcinate să evalueze credința supușilor regimului și să testeze capacitățile și abilitățile de delatori sau de torționari ai acestora. Tocmai acesta e momentul determinat pentru personajul romanului lui Sansal și pentru devenirea sa. Căci, pus să răspundă unor întrebări absurde și să-și imagineze situații aberante, Ati începe să se îndoiască. Într-adevăr, îndoielile își făcuseră loc în sufletul său ceva mai devreme, încă de pe când se afla în sanatoriu și apoi, pe lungul drum de întoarcere. Numai că acum el înțelege că nu mai poate trăi așa, că el însuși nu mai este același, după experineța (inițiatică, fără îndoială!) pe care o trăise în timpul bolii și al călătoriei: ambele reprezintă, pentru el, etape ale unei dureroase inițieri în descifrarea realității de dedesubtul propagandei oficiale. Prin urmare, împreună cu un prieten aflat într-o situație asemănătoare, Koa, care, în plus, trebuia să participe la torturarea unei femei găsite vinovate, Ati va părăsi capitala și va pleca într-o altă călătorie, extrem de periculoasă, în căutarea lumii aflate dincolo de Abistan și a Frontierei dincolo de care adevărul nu ar mai fi fost echivalent cu lozincile sau cu ritualurile religioase. Catalizatorul e reprezentat de întâlnirea cu Nas („anchetator al preaputernicei Administrații a Arhivelor, Cărților Sacre și Memoriilor Sfinte”), care descoperise, departe de zonele cercetate anterior, un sit ce dezvăluie o serie de realități de dinainte de teroarea lui Abi, numai că, înainte să apuce să-i spună mai multe lui Ati, cel atât de avidul de cunoaștere, Nas moare în circumstanțe care, deloc întâmplător, nu vor fi niciodată clarificate…
Sigur că Ati se află și în căutarea propriei identități și a adevărurilor profunde despre el însuși, un bărbat care, la treizeci și ceva de ani pare și se simte deja bătrân și pe care farmecul și frumusețea nu-l făcuseră, în adolescență, decât să sufere. Căci societatea din Abistan nu permite frumusețea, iar atunci când o descoperă, întâmplător, încearcă s-o ignore sau, dacă nu, s-o distrugă. Numai că această călătorie desfășurată înspre îndepărtata Frontieră a cărei descoperire ar confirma ipoteza (deja aproape certă pentru Ati!) că Abistanul nu e întreaga lume, așa cum li se spune bieților oameni supuși prin teroare îi poate costa viața pe cei care îndrăznesc s-o întreprindă. Dar, în ciuda tutror riscurilor – pe care și le asumă – descoperirea Frontierei ar reuși să-l convingă pe Ati că a existat, și la nivel temporal (nu doar la cel al situării geografice), o epocă anterioară regimului autoritar, cu alte reguli de existență, servindu-se de alte lucruri și de alte maniere. De altfel, extraordinar redat e momentul în care protagonistul vede pentru prima dată obiecte stranii dintr-un soi de muzeu clandestin: veșminte menite să împodobească trupul, iar nu să-l ascundă, mici lucruri menite să facă plăcere ființei umane. Și mai ales cărți, cu desăvârșire absente din lumea Abistanului. Ati are în față o veritabilă sinteză simbolică a întregului secol XX, cu întreaga sa cultură și civilizație, iar cititorul are revelația repeziciunii cu care, în circumstanțe determinate, se poate renunța la toate acestea… Interesant este că aici, în acest mic univers uman aflat la mare depărtare de capitală, se vorbește încă limba de dinaintea celei impuse de Abi, aceasta fiind, evident, o altă trimitere la Orwell și la nouvorba și dublu-gânditul ce domină numeroase pagini din O mie nouă sute optzeci și patru.
Ca în mai toate distopiile secolului XX, de la cea deja menționată a lui Orwell la Minunata lume nouă a lui Aldous Huxley sau la Noi, de Evgheni Zamiatin, și în 2084 există numeroase trimiteri la strategiile de manipulare politică cu ajutorul cărora sunt manevrați, oprimați sau îndoctrinați oamenii. Iar dacă Orwell accentua el însuși importanța momentului în care a publicat O mie nouă sute optzeci și patru, subliniind complicata situație mondială de la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, Sansal procedează la fel, raportându-se, mereu, la realitățile prezentului și la amenințările islamismului radical, câtă vreme teocrația descrisă în 2084 seamănă foarte mult cu manifestările extremiste ale grupărilor musulmanilor conservatori. Tocmai de aceea, scriitorul algerian prezintă pe larg modul în care guvernul din Abistan susține o mișcare aparent ostilă intereselor lui Abi, doar pentru ca, în acest fel, să poată desfășura în voie așa zisul Război Sfânt, ce produce numeroase victime (inocente) și la fel de numeroși martiri – metode de suprimare a tuturor celor care, într-un fel sau altul, puseseră la îndoială dreptatea regimului. Iar îndoiala e extrem de periculoasă, noua limbă din Abistan încearcă să excludă chiar cuvântul din vocabular, apoi să anuleze și să facă uitat pentru totdeauna conceptul… În acest fel, cartea lui Sansal recitește, în felul său, extrem de implicat, literatura distopică de până atunci, integrându-se, în egală măsură, în tendința ce s-a făcut remarcată în ultimii ani pe plan mondial. Căci, dacă Houellebecq descria, în Supunere, o societate franceză deja resemnată în fața deciziilor arbitrare luate de un guvern islamist, Christopher Mullin prezintă, în A Very British Coup, pericolul (nu întru totul imposibil…) al ascensiunii la putere al extremei stângi în Marea Britanie, iar Sabri Louatah proceda asemănător în romanul său de familie intitulat Les Sauvages. La o lectură atentă, în afara domeniului distopic pe care decid să-l abordeze toți acești scriitori, cărțile menționate au în comun și numeroasele pagini de meditație filosofică pe care le oferă cititorului, sugerând că supunerea sau, dimpotrivă, rezistența, fie ea și una tăcută, sunt singurele posibilități – și susținând, subtextual, alegerea rezistenței, cu toate riscurile pe care aceasta le implică. Caracteristica cea mai evidentă a cărții lui Sansal devine, în acest context, modul în care autorul se folosește de elemente de realism crud, combinându-le cu note alegorice și simbolice, dar și cu extraordinare pagini în care literaritatea de cea mai bună calitate domină. Căci, spre deosebire, de pildă, de răceala și detașarea lui Houellebecq, din Supunere, 2084 cucerește cititorul încă din primele pagini prin atmosfera neobișnuită pe care Sansal reușește s-o creeze în doar câteva rânduri: „Se știe: cerul este locuit de îngeri, iadul colcăie de demoni, iar pământul este acoperit de drept-credincioși, dar de ce ar exista o frontieră la marginea lui? Care să despăartă pe cine și de cine și de ce? O sferă nu are nici început, nici sfârșit. Ce înfățișare ar avea lumea aceea invizibilă? Și dacă locuitorii ei sunt dotați cu conștiință, atunci știu de prezența noastră și de acel lucru de neconceput, și anume că noi nu știm că ei există altfel decât sub forma unui zvon oribil și incredibil, reziduu improbabil al unei ere șterse de pe fața pământului?” Foarte reușită este și versiunea românească a cărții, semnată de Doru Mareș, de o expresivitate și cursivitate care dau glas unui text cu adevărat tulburător. Care e cu atât mai tulburător, cu cât se știe că Boualem Sansal, în ciuda numeroaselor și prestigioaselor premii literare cu care a fost recompensat în ultimele decenii, a fost adesea amenințat în lumea musulmană pentru opiniile sale și pentru îndoielile cărora, în mod asemănător lui Ati, nu a ezitat să le dea glas, chiar dacă ele vizau chiar fundamentele Islamului. O excelentă lecție de demnitate și o extraordinară expresie a curajului de a spune adevărul (pentru aceia care vor să-l înțeleagă!), pentru ca nu cumva vreun califat global, altfel mult dorit în cercurile extremist-musulmane, să ia locul statelor pe care le cunoaștem și să transforme iremediabil lumea în care trăim.
Boualem Sansal, 2084. Sfârșitul lumii
Traducere de Doru Mareș, București, Editura Humanitas Fiction, 2016.