Un titlu şi mai potrivit ar fi fost cel al altei cărți a lui Gellu Dorian: Scene din viaţa şi opera Poesiei. „Nici un poet optzecist nu a rezumat mai frumos, în chip de vers, ca în poezia 1980. Puzzle, măreţia uneia dintre cele mai mari generaţii de poeţi a literaturii române. Gellu Dorian se identifică până la pierdere de sine cu spiritul generaţiei `80. Murmurul elegiac atât de profund al poeziei lui se amplifică inconfundabil pe măsură ce pasărea phoenix a trecutului se ridică la cer”, spune, uşor patetic, Călin Vlasie în textul escortă la Închizi fereastra. Şi zbori! Iată fragmente din poemul scris din perspectiva unui „noi” asumat cu superbie: „Au dat cu fiecare din noi de pământ,/ unii s-au ridicat, alţii au rămas acolo,/ rătăcind prin memoria noastră ca nişte stâlpi de înaltă tensiune […] noi rezistam în felul în care sub asfalt firul de iarbă/ dă colţ printre gemetele frânelor care opresc/ bolizii cu care naţiunea urca spre comunism în zbor […] doar ei credeau că de bine ce dădeau cu noi de pământ,/ pământul îi va ierta şi purta pe spinările lui la nesfârşit […] noi suntem altfel de piese, dintr-un alt puzzle/ pe care ei nu l-au putut înţelege, dar pe care au crezut că l-au făcut ţăndări,/ nu, noi n-am putut fi dezmembraţi, făcuţi ţăndări“. Daniel Cristea-Enache observă şi el în cronica la carte „revenirea în forţă (creativă) a «optzeciştilor» în actualitate” şi lecţia de poezie conţinută de poemele lor, „adesea explicită şi marcată pedagogic prin elemente şi aspecte care ţin nu atât de universul liric specific al autorului, cât de dorinţa lui de a se raporta la ale altora”, remarcând, exact, că „Poemul nu mai are o cuprindere simbolică, ci un desfăşurător narativ prin care se proiectează istorii trăite şi «reportaje» nostalgice ale tinereţilor «optzeciste»”.
Forţa de răzbatere şi durare a optzecismului vine din chiar asumarea decisă, programatică a unităţii în diversitate, formulă care reduce drastic disensiunile şi păstrează intactă ideea, eficientă, de grup/grupare. A fost/este o generaţie omogenă şi diversă în acelaşi timp, la descrierea căreia au lucrat convingător şi asiduu Ion Bogdan Lefter, Mircea Cărtărescu, Corin Braga. După Lyotard, postmodernismul nu mai exaltă o singură „mare poveste” şi nici criterii fixe, imuabile, universale, ci multe mărunte poveşti, valabile din anume puncte de vedere, plurale şi pluraliste, alături de o diversitate ameţitoare de criterii. Nu pariază pe cunoaştere obiectivă şi nici pe reprezentarea absolută a realităţii, ci pe constructe (relative, remaniabile) ale realităţii sociale. Schimbarea de paradigmă, spune Corin Braga, „constă în dorinţa de reconstrucţie a omului total, care nu îşi exclude nici o latură a fiinţei, încercând, dimpotrivă, să facă din nou loc în literatură unor domenii până acum exilate: biograficul şi cotidianul, socialul şi morala, religiosul şi psihologicul, raţionalul şi ştiinţificul (în variantă cibernetică)”. Desigur, ofensiva „în haită” (nu are nimic peiorativ sau injurios expresia) a dat roade. Chiar dacă măcinată de orgolii individuale (absolut legitime) şi de disidenţe, intrarea grupată în arena literară a obligat publicul să recunoască, vrând-nevrând, modificarea de paradigmă şi oferta de „ideologie” literară. Propunându-se ca viitură, au adus cu ei multe valori indiscutabile şi durabile – care, de altfel, s-au detaşat net de grosul puhoiului –, dar şi aluviuni cu respiraţie scurtă, degrabă reîntoarse în mâlul originar. Stilul bătăios, dar mai ales concentrarea vocilor au făcut ca optzeciştii să pară periculoşi şi subminatori. A fost limpede pentru mine de la început că „lupii tineri” sunt talentaţi, dar şi că ştiu bine (chiar prea bine, pentru gustul meu) ce vor. Că năvala lor e concertată, sprijinirea, reciprocă şi asiduă, de asemenea. Poemul comemorativ care dă titlul volumului o spune direct: „Sunt cu mine tot timpul, aievea este un cuvânt prea/ neîncăpător, tot timpul este toată viaţa, aşa/ cum stau la mesele lor cei cărora în altă parte le-ar fi urât,/ vorbesc sau tac,/ eu îi aud şi nu-i întreb nimic, ei ştiu să-mi răspundă / chiar şi atunci când din altă lume/li se arată lumea de aici din care ei lipsesc,/ eu îi iubesc cu toate bunele şi relele lor,/ aşa cum sunt cei care nu ştiu să ceară şi primesc/ sau cum sunt cei care nu dau nimic şi au totul,/ Dumnezeu e acolo şi aici/ şi asta mă face să cred că ei sunt cu mine tot timpul,/ apele lor sunt calde,/ apele mele sunt reci,/ în apele lor se scaldă toţi,/ în apele mele doar eu,/ şi atunci când nu se mai aude nimic, din cascadele lor/ apele scot gemete lungi până în inima pietrelor –/ şi atunci, închid fereastra/ şi zbor!” Pe acest fundal al exaltării apartenenţei, încap şi comentarii acide la poezia vremii: „toţi scriu un soi de texte/ în care sexul, alcoolul, drogul fac casă bună din care este izgonită poezia/ care nu se mai aşază pe hârtie, ci direct în pixeli,/ şi devine &, versul e ca aici, în acest poem supărat, un şarpe lung/ prin care curge veninul printre silabe,/ roua nu mai este sudoarea privighetorilor ce-au ostenit toată noaptea cântând,/ ochii lui Homer sînt ca două becuri arse pe doi stâlpi/ într-un oraş părăsit,/ unde puritatea nu rodeşte, chiar dacă/ fecioarele nasc copii,/ legea sfântă a maculării plăteşte tribut morţii,/ judecata de apoi nu mai e o ameninţare, ci un scenariu de film horror,/ cel ce-a descoperit poezia nu mai are inimă,/ în timp ce inima e un trop fugărit din vers/ pe motivul că e desuet,/ un grup de minimalişti se autointitulează maximalişti” (Poemul supărat). Dar şi calme disperări: „da, mă întreb şi eu, pe cine mai interesează / grămăjoara asta de cuvinte / care încearcă să transforme / nimicul în poezie, / mă întreb şi eu aşa, pur şi simplu, / nu că aş aştepta vreun răspuns de la cineva anume, / pentru că cineva anume nici nu mai există, / toţi cei care ştiau să-mi răspundă / au numai trecut, / prezent, deloc, / viitor, nici atât”.
Dincolo de trimiterile pios admirative la cei plecaţi, cartea lui Gellu Dorian conţine multe poeme elegiac-crepusculare, ivite dintr-un „şir de nopţi cu ochii deschişi”. Discursivitatea lor se subţiază, versul îşi lărgeşte adresa, căci, revenind la sine ca singurătate între singurătăţi, poetul îşi regăseşte reprezentativitatea, rătăcită oarecum în reveriile generaţioniste. Apropierea de capătul drumului impune alte ritmuri şi alte gesturi: „Nu mai fluieri, pentru că nu mai ai nicio pagubă, / toate drumurile sunt triste, / pentru că fericirea este la capătul din care ai plecat”; „ce văd în faţă e linia orizontului,/ în spate, tot linia orizontului,/ în stânga, tot ea, săraca,/ îndepărtându-se spre dreapta mea, unde tot ea/ se uneşte cu suratele ei şi nu ştiu ce să-mi răspundă/ în jos, stau chiar călare pe ea,/ speriat de gândul că în curând ea va sta călare pe mine,/ numai în sus nu există nici un orizont,/ numai acolo este mult loc, nesfârşit/ şi habar n-am cum să ajung acolo“; „nisipul ce curge la nesfârşit/ printre degetele unui bărbat/ care nu mai seamănă cu mine deşi sunt eu,/ deşi răspunde la acelaşi nume/ şi visează mult mai mult/ şi împlineşte mult mai puţin,/ călătoreşte fără nici o ţintă anume,/ nu ocoleşte nimic în timp ce toate îl ocolesc”; „mă întorc singur de o mie de ori/ din această lume din care plec doar o singură dată“; „poţi auzi gâlgâitul unui ecou care bea de unul singur / în hăul din craniul în care au locuit miliarde şi miliarde de gânduri”.
Admiraţia fără rest faţă de propria generaţie e concurată doar de dragostea pentru poezie ca succedaneu al vieţii înseşi, dragoste eclipsând net imaginea femeii ca motiv „tradiţional” al liricii masculine (pe vremea când „toţi bărbaţii erau fericiţi”): „privesc lung coala de hârtie în care va urma să zacă/ pentru totdeauna poezia/ pe care am cărat-o după mine toată viaţa/ până acum când sunt gata să încep să scriu cu atenţie/ primul cuvânt care nu vrea să se arate […] poate mâine, îmi zic, mângâind faţa albă a colii de hârtie/ care răsuflă ca o femeie după o zi de aşteptare/ într-un dormitor plin cu flori,/ dar mâine/ femeia nu mai este acolo, iar pe coala de hârtie apare/ primul vers care-l aşteaptă pe ultimul/ ca pe o binecuvântare“ (Când scriu o poezie). Dar mai ales: „ea este tot timpul o femeie frumoasă şi fericită,/ chiar şi atunci când rochia ei de cuvinte/ este trasă de pe trupul ei de mâini nepricepute,/ chiar şi aşa, dezbrăcată, ea este/ mult mai frumoasă şi fericită/ decât oricare femeie frumoasă şi fericită şi bine îmbrăcată“ (Poezia). Elegiile lui Gellu Dorian sunt de mătase, moliciunea lor datorându-se unui pact al poeziei cu moartea, fie el şi ameninţat: „Poezia n-a spus niciodată mai mult decât moartea / înviind într-un fir de iarbă ieşind de sub o placă de beton / turnată acolo să uite tot ce-a fost până la ea / şi să nu mai lase nimic să se nască acolo […] niciodată moartea nu s-a atins de poezie / lăsând poeţii să vină spre ea ca nişte seminţe din care / vor ieşi fire de iarbă pe care le va asculta crescând, / surori gemene dintr-un trup la masa căruia / se bea, se mănâncă, / se vorbeşte, / se trăieşte mai mult decât moartea ar putea gândi vreodată / că ar putea lua cu ea, / dar nici atunci, / nici vreodată, la masa mea nu s-au certat / cele două / ca acum când simt cum în mine stă să încolţească / de la o clipă la alta / firul de iarbă”.
Poemele lui Gellu Dorian sunt molcome lecţii de zbor sub ameninţarea „uitării celei oarbe”, cu „greul negrei veşnicii” la pândă.
Gellu Dorian, Închizi fereastra. Şi zbori!, Editura Paralela 45, Piteşti, 2015, 128 pag