La 7 noiembrie, Mihai Șora împlinește o sută de ani, un veac. Cu această ocazie am ales câteva, puține, fragmente din cartea sa Du dialogue intérieur, cu care a debutat în Franța, la editura Gallimard, acum 69 de ani. Bineînțeles, textele fac parte din varianta română, realizată de Mona Antohi și Sorin Antohi și apărută la Humanitas, în anul 2006, în seria de autor Mihai Șora, cu titlul Despre dialogul interior.
Numai Dumnezeu este creator în sensul plin al cuvântului. Omul nu creează; el rodește. (p. 15)
Ceea ce caracterizează mai presus de toate regimul propriu vieții spirituale a omului nu este atât dificultatea drumului pe care acesta îl are de parcurs, cât mai ales pașii greșiți pe care – din proprie inițiativă – îi face neîncetat, și care îi prelungesc inutil și periculos itinerariul. Și periculos, pentru că acest supliment de mers nefinalizat sau prost finalizat îl face adesea pe om să piardă din vedere drumul drept, singurul care îl poate conduce la posesia propriului sine, ba și a lumii pe deasupra… (p. 16)
…ceea ce contează mai presus de toate, atunci când e vorba de viața spiritului, nu e enormitatea unei opinteli hei-rupiste, ci dimpotrivă, constanța unui efort care să fie mereu la înălțimea sarcinii de înfăptuit (oricare ar fi ea, numai să fie cu adevărat reală). Iată singurul criteriu real permițându-ne să surprindem plenitudinea vieții spiritului, care nu se judecă niciodată după dimensiunea materială, nici a efortului făcut, nici a sarcinii alese, ci doar după raportul just dintre acestea și după realitatea veritabilă a sarcinii la care se aplică efortul – căci nu trebuie uitat că sarcinile factice abundă, și că Ingres nu este singurul care să-și fi neglijat pictura pentru vioara altuia. (pp. 18-19)
…ființa umană este în mod constant constrânsă să aleagă direcția de urmat. În loc să parcurgă un drum, ea rătăcește dezorientată prin tot felul de răscruci – care pretind decizii din partea sa, vreau să spun decizii pline de consecințe. (pp. 24-25)
Nu aduc la existență forma noastră esențială decât acele acte ale noastre care făceau deja cumva parte din ea înainte chiar de a fi acte cu adevărat.
(p. 29)
Ne revine privilegiul costisitor al alternativei și alegerii, și aceasta face să nu ne putem atinge natura proprie, identificându-ne cu ea, decât prin intermediul acestui instrument de tortură care este dialogul interior. (p. 29)
…orice întrebare vie, ivită dintr-o nevoie reală de clarificare, de specificare hic et nunc, deci de determinare a ființei noastre în raport cu circumstanțele în care e scufundată la un moment dat al duratei sale, orice întrebare de acest gen își poartă în ea răspunsul ca preformat. Spre a afla răspunsul corect va trebui deci să explorăm întrebarea însăși, fără a ne îndepărta de ea câtuși de puțin: vom sfârși astfel prin a descoperi acolo răspunsul. (p. 31)
…interogația nu este decât impresia naturii noastre, după cum răspunsul este expresia tot a naturii noastre; a aceleiași naturi, dar afectată de un alt mod existențial. Interogația ca și răspunsul sunt deci „manifestări” ale unei aceleiași ființe totale, considerate când ca bază, când ca vârf ale aceluiași moment… (p. 35)
Hărțuiți din toate părțile de „răspunsuri”, toate tentante dar și – cu excepția unuia singur, marcat interior – toate false, va trebui să ne constrângem, spre a nu ne lăsa să alunecăm pe panta ispititoare a minimului efort, a automatismelor exterioare, a comodității, a lucrului „gata făcut”.
În această clipă a „ trierii” răspunsurilor, orice „creator” – și fiecare om este creator în felul său – are datoria față de sine însuși de a fi autentic. (p. 36)
Dacă, dimpotrivă, omul este inautentic în acel moment, nu natura sa înnăscută, ci hiperstructura sa dobândită și automatismele sale exterioare vor fi cele care, prin el, se vor manifesta. (p. 37)
…singurele noastre șanse de a depăși dialogul interior (nu de a-l aboli o dată pentru totdeauna, ci de a-l rezolva în mod convenabil ori de câte ori vom fi puși în situația de a o face – adică la fiecare pas al viații noastre) se află de partea autenticității. A deschide ochii mari, a sta liniștiți la pândă în centrul sinelui nostru, a fi atenți – iată singura metodă care ne poate conduce la descoperirea și captarea adevărului… (p. 38)
Aceasta este deci „salvarea ontologică”: INTEGRAREA COSMICĂ. Toate făpturile ajung la ea fără bătaie de cap; toate, fără excepție, se mișcă cu o desăvârșită dezinvoltură sub liniștitele ceruri ale plenitudinii (plenitudine însemnând: a-ți umple limitele). Doar omul trebuie să se zbată pentru a se menține la acest nivel; „salvarea ontologică” ce-i este proprie se numește din această cauză: integrare cosmică PRECARĂ. (p. 45)
„Orice am face, n-o să putem deveni niciodată Dumnezeu, ne putem cel mult preface (dar cu prețul câtor lacrimi reținute, sau scrâșniri din dinți – după caz) că găsim în noi înșine odihna și mulțumirea noastră, fără să reușim totuși să ne amăgim pe de-a-ntregul în această privință, noi toți cei care, creaturi fiind, nu avem conștiința că suntem astfel. Cumplita răzbunare a Dumnezeului necunoscut este de a se retrage din noi, lăsând loc liber pentru disperare: căci orice creatură spiritulală fără conștiință de creatură este creatură cu conștiință de neant.” p. 68
…în această lume decăzută, avutul e o forță considerabilă. Nu prin el însuși, ci în virtutea dorinței unanime al cărei obiect este. p. 166
„…bogatul îi deposedează pe cei care nu au nimic nu doar de locul lor în societate, ci și de locul lor în ființă. p. 168
…unui Paul Valéry care ar fi fost lăsat să se zbată douăzeci și patru de ore pe zi ca să-și asigure pâinea zilnică, i-ar fi fost luat nu doar locul în societate, ci și locul său în ființă. Căci nu numai că ar fi fost împiedicat să scrie Cimitirul marin (pe care nimeni altul nu l-ar fi putut scrie în locul său) și să producă astfel pentru ceilalți; dar, și mai grav, ar fi fost împiedicat să fie în stare de a-l scrie; i-ar fi fost răpită starea poetică (pentru care poemul scris este mai puțin decât încarnarea: fixarea). I-ar fi fost răpită însăși ființa. p. 168
Fiecăruia îi revine misiunea de a găsi mijlocul de a trece peste obstacolul pe care îl găsește în el însuși. p. 169